Vecinul

DIMINEAŢA, CÎND SE TREZI, VICTOR ZVÎRLI, ca de obicei, plapuma în sus şi vru să sară din pat, dar se izbi cu fruntea de perete. De-abia atunci, frecîndu-şi cucuiul, se dumiri : se mutaseră în ajun din casa veche, iar coborîrea din pat se făcea pe partea dreaptă. Buimăcit încă de somn, băiatul se îndreptă spre fereastră şi trase perdeaua. Soarele tocmai răsărea, şi băiatului i se păru ciudat că îl vede înălţîndu-se din stînga şoselei, şi nu din dreapta, ca la Petroşani. I se păru ciudat şi faptul că de la geam dă cu ochii de o grădină întinsă şi verde. Mai mult, în locul funicularului, care căra vagonete spre turnul de spălare, nu zărea decît cerul albastru, ce poposea pe spinarea goală a unui deal şi, înşirate de-a lungul şoselei, zeci de case, toate noi şi luminoase.

— Sîntem la Uricani, în oraşul nou, se bucură băiatul. Ce case albe sînt aici ! murmură el. Dar casa noastră cum e ?

Şi, nerăbdător s-o vadă, ieşi din odaie. Pe coridor dădu cu ochii de o scară ce ducea în sus.

„Asta merge la etaj !“ îşi zise el înfiorat, căci nu locuise niciodată în-tr-o casă cu etaj şi i se păru că e ceva deosebit. În sfîrşit, cu totul altceva.

Se gîndea tocmai să urce, cînd pe uşa din faţă zări o carte de vizită, şi Victor înţelese că acolo stătea un vecin. Silabisi : „Cristea Fran-cisc“. Va să zică, aşa îl chema pe vecin : Francisc. O să-i zică Feri baci. Dar oare e tînăr ? E bătrîn ? Are bicicletă ? Are patefon, sau radio ? Ştie că joace şah ? Copii are ? Şi ce meserie ?

„Nu, n-are copii“, se dumiri în cursul zilei băiatul. Camera rămăsese tăcută toată dimineaţa.

De-abia pe la trei auzi pe cineva fluierînd înăuntru. „Acum o să-l cunosc", îşi zise Victor şi ieşi pe coridor. Nu după mult timp, îl văzu ieşind. Vecinul era tînăr, înalt, cu părul negru şi cu mustăcioară. Era îmbrăcat într-un trening vişin iu, avea în picioare ghete de fotbal, iar în mină o minge.

— Tată, vecinul nostru e fotbalist ! strigă Victor, năpustin-du-se în odaia unde tatăl său tocmai îşi dezbrăca bluza de miner.

— Da, şi încă bun. Nu v-aţi cunoscut încă ?

Băiatul era bucuros. Şi el juca fotbal. Fusese şi el la meciuri. Şi de-abia aştepta sâ-l întîlnească, să vorbească despre fotbal, sau chiar să schimbe cîteva pase. Dar vecinul nu se mai ivi în ziua aceea.

A doua zi, îl găsi de-abia spre seară. Voia tocmai să-l întrebe dacă este de părere că e mai bine să fii portar decît extremă, cînd se opri nedumerit. De data aceasta vecinul purta haine negre, cu cămaşă albă, iar sub braţ ducea un toc de vioară.

„Va să zică nu e fotbalist", îşi zise băiatul. Aşteptînd ca vecinul să se îndepărteze, strigă pe fereastra odăii unde tatăl tocmai citea ziarul :

— Tată, vecinul nostru e artist !

— Da, şi încă bun, răspunse tatăl. Tot nu v-aţi cunoscut ?

Victor era şi mai bucuros. Fusese de cîteva ori cu tăticu’ la concerte, la Petroşani, şi se visase de multe ori trombonist sau toboşar în fanfara minerilor. Şi aştepta cu nerăbdare să-i vorbească vecinului. Poate că o să-i dea şi lui măcar o tobă mică, dintr-acelea din care aveau ucenicii din fanfară, sau poate măcar o piculină, nu contează...

Nu-l văzu însă decît a doua zi, spre seară. Vru din nou să-l oprească, dar rămase ţintuit pe loc. Vecinul avea acum haine de stradă, iar sub braţ o planşă mare şi un vraf de cărţi.

„Va să zică, nu e artist", îşi zise băiatul, şi zbură în bucătărie.

— Tată, vecinul nostru se pare că e student la Petroşeni.

— Da, şi încă bun. După cum văd, încă tot nu v-aţi cunoscut...

Victor era foarte bucuros. „Dacă e student, se gîndea el, o să-mi arate cărţile lui, şi poze. Şi o să-mi povestească multe, multe... Studenţii ştiu doar atîtea."

În pat, Victor se întreba întruna, fără să poată adormi : „Dar cum poate noul vecin să fie şi artist, şi student, şi fotbalist ? Are trei meserii ? Chiar trei ? Trei deodată ?“

Se trezi dis-de-dimineaţă. Îl găsi pe tatăl său gata de plecare.

— Spune-mi, tăticule, Feri baci are trei meserii ?

— Nu. Are o singură meserie : e miner.

Băiatul ieşi pe coridor, şi atunci îl văzu pe vecin îmbrăcat cu bluză cau-ciucatâ, cu cască şi lămpaş.

— Va să zică e miner, şopti băiatul.

— Da, şi încă bun, rîse tatăl, ieşind pe uşă. Tocmai de aceea poate juca fotbal, poate fi cîntăreţ şi, pe deasupra, student...

Victor nu mai putea de bucurie. Şi el voia să se facă miner ! Dar şi fotbalist, şi student, şi artist, aşa... ca noul vecin !

Şi văzînd că tatăl său şi Feri baci au ieşit din curte, fugi pînă la gard şi strigă după ei, din toate puterile, aşa, ca între mineri :

— Noroc bun !

Apoi se întoarse în casă, se urcă în pat, şi de data aceasta adormi pe loc.