Motivarea absenţei

ERA O INCREDIBILĂ DUPĂ AMIAZĂ DE NOIEMBRIE, bîntuită de funigei şi de aroma tufănelelor, cînd cerul însuşi, uns cu mierea ultimior faguri de vară se amestecă în viaţa ta particulară şi intimă, îţi dă o mie de motive să zaci pe banca trasă la soare şi, în acelaşi timp, o mie de ghionţi să pleci, să te tot duci, să nu te mai opreşti... Ceas de cumpănă, de lenevie şi dor de ducă, de remuşcare că nu faci nimic ori că faci ceva, totdeauna parcă altceva decît s-ar cuveni, înfăşurat în dulce mantie de lumină : pace. Şi poate nimic nu seamănă mai mult cu hoinăreala decît o astfel de trândavă visare... Te simţi pe fundul unei bărci, tîrît la întîmplare, fără vâsle, spre larg, mereu spre larg, acolo unde nu e nici durere, nici întristare, nici ascultare, nici absentare, ci numai lenea cea fără sfîrşit... Plus un otgon, o sforicică amărîtă ce te ţine, totuşi, priponit şi care te zmuceşte brusc, taman cînd lumea ţi-e mai dragă. E şcoala, Mişule, care a început de două luni, şcoala spre care ai plecat de două-trei ceasuri, şcoala care nu ţine seama de funigei, de mierea cerului, de blînda vîslire spre nicăieri... Şi în ceasul rotund, ca un inel de aur al zilei, aci e ştirbitura ! N-ai ce face, Mişule, n-ai încotro, căci din splendoarea zilei acesteia, acolo, la 300 de metri distanţă, la şcoală, nu rămîne decît o rubrică şi din tot curcubeul acestui chiul, miraculos topit în frunze galbene, crizanteme roşii, merişor verde-i dalii lila, rămîne doar zgaiba aceea neagră, de neşters : absenţa. Şi unde e absenţă e sau întristare sau... motivare, nu ? Ba bine că nu...

Soarele scapătâ o clipă ca pentru bezeaua de despărţire. Pa, Mişulică, pa ! Care va să zică, dacă e ora 4, e ora a treia. S-a dus ziua. Şi pentru școală, dar şi pentru mîngîioasa plutire în neant. Şi e ca şi cum ar fi venit ceasul socotelilor. Motivarea. S-a risipit tronul împărătesc al după-amiezii. Iată catedra.

— Am fost blonav ? Copilării, motivare de brînzoi... Nu s-a simţit bine mama ? „Salvarea” care n-a nimerit blocul U 28 ? Bună, dar chestia a spus-o în octombrie. Broasca la uşă care s-a blocat ? Robinetul la baie ce nu putea fi închis? Alte „defecţiuni tehnice?” Prea cunoscute. Altceva ar trebui, altceva, să rupă inima clasei, să dea în lacrimi băieţii, să hohotească fetele, apoi să se bucure toţi, în frunte cu tovarăşul profesor, că Mișu a scăpat cu viaţă, să-l mîngîie, să-l încurajeze, ba chiar să-l felicite toți. O întâmplare, aşadar, gravă, neobişnuită, poate eroică, în orice caz extraordinară, şi nu un pricăjit de pretext, chitanţa ridicolă şi banală a chiulangiului începător... Se pune în mişcare, porneşte, se învîrte mintea lui Mișu ca o roată de tombolă. Care e biletul cîştigător ? Un copilaş găsit ? Un orb condus acasă ? O servietă cu bani dusă păgubaşului ? Urmărirea unui bandit ? Capturarea unui cline turbat ? O fiară scăpată dintr-o menajerie ? Explozia unui aragaz ? Stingerea unui incendiu ? Prăbuşirea unui pod ? A unui bloc ? Inundaţie ?... Cutremur ?... Taifun ?... Avalanşă ?... Eclipsă de soare ?...

...Oră de pace, cu cer aprins de jăratecul amurgului, cu plopi abia foşnitori de chemările tremurate ale guguştiucilor. Toamna respiră molcom, răcoros şi calm. Şi numai Mişu, zgribulit şi micşorat de înserare, îşi numără degetele, îşi smulge ciuful, mormăie şi plescăie întruna ca un motor ce nu-şi găseşte pornirea şi se frămîntă pe loc, zguduit de rateuri :

— Apă... foc... nor de lăcuste... uragan... farfurii zburătoare... INVADATORII ! ! !

Bezmetic, un funigel îi tot atinge nările și, gâdilat, cu ochii la cerul gol din care extratereștrii întârzie să se ivească, pe Mișu îl apucă strănutul. Și nu-l mai lasă. Trecând prin fumul înserării, o bătrânică întoarce capul:

— Noroc, maică, noroc și minte...