Cai și bibilici

— TREBUIE NEAPĂRAT SA VISEZ UN CAL ! O iapă, un mînz, musai, ce-o fi, cum o fi, murg, sur, rotat, maro, potcovit sau nu, cal să fie. Caii îmi poartă noroc, de cîte ori i-am visat am reuşit, am dat lovitura ! Dar de ce oi fi visând eu atît de greu cai? Ce naiba îmi vin aşa de rar, de ce se lasă atât de greu ? Visez cîini, raţe, elefanţi, oi, bibilici, tot felul de drăcovenii... numai cai nu. De la Anul nou încoace dac-am visat trei cai. Buni și ăștia, au fost cu baftă, de ce să nu recunosc : la geometrie am împuşcat un șase la naturale cînd să mă asculte a sunat de ieşire, la istorie m-a amânat pentru data viitoare, adică pentru mîine. Aşadar, mîine mă ascultă, numai să visez la noapte un cal, unul mare, alb, dacă se poate, sau cum o fi, murg, sur, rotat, maro...

Aşa se frămîntă Biju, aflat în pat de vreo două ceasuri, cu cartea de istorie la îndemînă, potrivindu-şi în fel şi chip perna, căutîndu-şi poziţia ideală pentru un somn cu vise comandate.

— Acum mă întorc cu faţa în jos, pun o mînă sub pernă şi alta peste plapumă, respir adînc, adînc... Casc. Oah, uite că mi-e somn, simt că adorm,curând o să dorm buştean, somn uşor, Bijulică, noapte bună. Şi nu uita — cum o să uit ?... Hî ? Ce să nu uit ?

Biju tresare deodată buimac. E ceva în neregulă, sigur că da !

— Şi dacă adorm de-a binelea, cum o să mai fiu sigur că visez cai ? Mă pomenesc adormit, trag la aghioase, şi ? Şi visez bibilici ca alaltăieri noaptea, cînd a doua zi m-a ascultat la gramatică, arză-le-ar focu’ de bibilici, astea-s nenorocire curată, ptiu, ptiu, ptiu...

Nu, Bijulică nu poate adormi oricum, aşa, de la sine, e o chestie prea importantă ca să se lase pur şi simplu furat de somn, aşa cum adoarme fitecine, vîslind nepăsător pe apa aburoasă a somnului, dus cum s-o întîmpla spre te miri ce ţărm al închipuirii. El, Bijulică, are un program, el trebuie, e obligat să-şi prefacă somnul în cai, zor nevoie, măcar într-unul ungur, cît de mic, asta e buba...

Şi acum e ora zece, după „Pierduţi în spaţiu“, căscatul îi frînge fălcile, toropeala îl dă gata, simte cum se afundă prin pernă, cum se face una cu salteaua, cum se înşurubează în hăul atotcuprinzător... Asta nu ! Fără un cal, un căluţ, nu ! Să-l ia cu el, să-l înhaţe întocmai ca de un căpăstru, să-l ţină bine înainte de a păşi pragul somnului, cît încă e treaz.

— Uite, pe tavan, în colţul veiozei, parcă e o umbră ca un cal, parcă e e un cal de umbră... Sau pe garderob, în apele furnirului, uite-i ! Unu... doi... o herghelie, să nu-i lase deloc din ochi, să adoarmă cumva pe furiş, cu ochii la ei, să închidă, de pildă, un singur ochi, iar celălalt să îl ţină des-:h:s. să îl ţină deschis, să îi ţină...

— Bijulică, tu nu stingi lumina ? E 11 !

— A ? ! Mai învăţ, mamă.

Biju se freacă la ochi. Ca să vezi ! Adormise. Şi ce-a visat ?

Nimic ! Absolut nimic. Poate dacă ar recita nişte versuri cu cai, au învăţat ei cîndva aşa ceva, precis... Numai că acum nu îşi aminteşte deloc, îi vin în minte nişte versuri răzleţe !

...Pisicuţă, pis, pis, pis... cîmpu-i alb, oile negre... Căţeluşi, raţe, pisici, oi, bibilici...

— Sting eu ? E aproape 12, spune mama.

— Ha ? Ce ? Nu, nu încă, te rog. Nu dorm, repet cu ochii închişi.

Biju s-a adunat covrig sub plapumă.

— Poate dacă aş cînta ceva... Este o melodie cu cai, o ştiam eu, ceva cu „voioşi sînt zurgălăii mei“...

Începe să lălăie în fel şi chip, dar nu nimereşte deloc...

— Ce ţi-a venit cu tranzistorul ? îl ceartă mama din hol. Stinge radioul, e ora 12.

Într-adevăr, de undeva, din vecini, se aude vocea crainicei :

— La al șaselea semnal va fi ora 24. Emisiunea noastră s-a terminat. Vă dorim noapte bună.

— Halal noapte bună, bombăne Bijulică şi simte o sfârşeală în fiecare fibră, ca în basmul acela cu merele de aur... Şi pe deasupra apei somnuluice îl cuprinde şi îl afundă din ce în ce în adîncuri, se mai aude ceva ca o bolboroseală sfîrşită :

— În basme, da, în basme e vorba de cai... tot felul de cai — care vorbesc, mănîncă jar, zboară... Un basm îmi trebuia, să mi-i fi povestit aşa, pe îndelete. Ştiam atîtea basme cu cai... A fost odată un motan încălţat... Nu !... A fost odată un peştişor de aur... Nu, un cocoş !... fiul porcului... căţelul pământului... Ba nu, doisprezece corbi... lebede... raţe sălbatice... bibilici, bibilici , bibilici...

........................................................................................................................

Bijulică a adormit. În coaste îl împunge cotorul cărţii de istorie, deschisă la poza lui Alexandru Macedon, călare pe Ducipal.