O poveste plicticoasă

GREU E SĂ FII BUNIC ! În primul rînd să stai mereu — aşa vor povestitorii — la gura sobei (asta e tribuna bunicilor — incomodă tribună, orice aţi zice). În al doilea rînd să-ţi tremure vocea, în al treilea rînd, după ce că-ţi tremură glasul, să tot spui şi să spui la poveşti, în al patrulea rînd să ai cel puţin un nepot — de fapt asta merita s-o amintesc în primul rînd — în al cincilea rînd, dar ce să mă amestec eu ? La urma urmei, nu sînt decît locţiitor de bunic. Nici demisia nu mi-o primeşte nimeni. Aşadar, eu am un nepot. Nu-i sînt bunic, pentru că îi sînt doar unchi. Şi de vreo două zile mă aflu în vizită la părinţii nepotului meu.

— O, ce bine că ai venit — m-au întîmpinat ei — o să aibă cine-i spune poveşti lui Mirciulică.

„Nimic mai firesc, mi-am zis foarte liniştit şi chiar bucuros. Dacă ai un nepot, n-ai decît să-i spui poveşti.” Şi, în prima seară, apropiindu-mă de gura sobei care duduia — înfricoşat să nu-mi ia foc hainele noi — m-am apucat să-i povestesc.

Mirciulică stătea cu fruntea pe genunchii mei. Păcat că n-am făcut o poză. Aş fi pus-o drept copertă pe o carte din care n-am scris decît titlul: „Bunic la 13 ani“.

Am început să-i povestesc. Ştiţi, voiam să-i fac o impresie bună. N-o să-mi luaţi în nume de rău dacă, scotocindu-mi creierul în căutarea celei mai reuşite povestiri ale mele, am început să-i povestesc una de... Petre Ispirescu.

— A fost odată ca niciodată, am început cu glas tremurător... A fost odată o fată frumoasă şi harnică...

— A fost ? Acum nu mai este ?

-- Nu, puişorule, acum nu mai este.

Am simţit că ceva nu e în ordine. Mirciulică a lăsat buza în jos. M-am uitat cu teamă să nu şi-o frigă de plită. Am auzit o sfîrîitură, apoi încă una, şi am tresărit. Îi curgeau lacrimile pe sobă.

— Şi de ce nu mai este fata harnică şi frumoasă ? A murit ? m-a întrebat cu glasul sugrumat.

— Bineînţeles. E tare mult de atunci.

— Nu vreau să moară ! a ţipat băieţaşul deodată, şi pe faţa lui mică se citea o asemenea tulburare, încît m-am speriat şi, uitînd pentru moment de Petre Ispirescu, am adăugat :

— Bine, atunci n-a murit...

— Ce bine îmi pare... că n-a murit... a oftat bucuros Mirciulică. Acum zi-i mai departe.

— Şi fata harnică şi frumoasă avea o mamă vitregă...

Iar a clipit Mirciulică, încruntîndu-se :

— De ce avea o mamă vitregă ?

— Pentru că mama ei bună murise...

— Da ? Nu vreau să moară... Nu vreau ! Nu vreaaau !

— Bine, dar înţelege-mă, dacă nu moare mama bună, nu poate să aibă o mamă vitregă. E clar !

— Şi de ce să aibă o mamă vitregă ?

— Pentru că dacă n-are o mamă vitregă, n-o mai alungă nimeni de-acasă, în lume...

— Pe cine ?

— Pe fata cea harnică şi frumoasă.

— S-o alunge în lume ? Nu vreau ! a început el să urle atît de tare, încît mi s-a făcut şi mie milă de fata cea harnică şi frumoasă...

— Fie, am zis. Ii spun altă poveste, sînt doar atîtea... Am început : A fost odată o fetiţă cuminte. O chema Scufiţa Roşie. Şi bunica ei care locuia într-o pădure era tare... adică, cum să spun, era bolnavă...

— Nu vreau să fie bolnavă, mi-a poruncit băieţaşul.

— Nici nu era bolnavă rău. Mi se pare că avea o gripă — adică nu, am schimbat repede diagnosticul, văzînd că Mirciulică nu e de acord cu gripa — un fel de guturai, strănuta şi îi curgea nasul... Atîta tot...

— De ce să-i curgă nasul ? Trebuie să-i curgă nasul ?

— Da. Pentru că altfel fetiţa nu se duce în pădure să-i ducă bunicii un ceai fierbinte, şi nu se întîlneşte cu lupul, şi n-o mănîncă lupul, am izbucnit la capătul răbdării.

— Foarte bine. N-o mănîncă lupul, se bucură, bătînd din palme, Mirciulică. Spune mai departe !

De data asta am început să lăcrimez eu.

— Dragă Mirciulică, crede-mă, nu se poate să n-o mănânce lupul. Pe cuvîntul meu că nu se poate. Cel mult, ştiu eu, să nu-şi ascută prea tare dinţii, sau să se facă, mda, să se facă doar că n-o vede şi să treacă pe lângă ea... Dar nu, trebuie s-o vadă...

— Bine, o vede.

— Dar dacă o vede, o mănîncă...

— Atunci să n-o vadă...

Încurcată afacere. Simţeam că-mi crapă ţeasta. Ce să fac ? Mă frămîntam leoarcă de sudoare. Să-i spun povestea cu cei doi copii rătăciţi ? Nici vorbă. Parcă o să vrea Mirciulică să se rătăcească ? Atunci cu căprioara rănită. Nici asta.

— Uite ce e, Mirciulică. Am să-ţi spun o poveste cum îţi place ţie. Dar mîine seară... Acum am niţică treabă. Bine ?

Băiatul a mormăit nemulţumit, dar a plecat la culcare. Am plecat şi eu. N-am închis ochii toată noaptea. A doua-zi, nu m-am atins de mîncare. M-am rotit în jurul mesei pînă ce-am ameţit, dar în sfîrşit, spre seară, găsisem ce să-i povestesc... L-am chemat la gura sobei şi, legat cu o prişniţă la cap, am început :

— A fost odată, şi mai este şi acum, o fată, pe nume Ileana Cosînzeana. Şi Zmeul n-a răpit-o... iar Făt-Frumos o căuta peste tot, dar pentru că ea nu fusese răpită, el n-o găsea nicăieri... A colindat Făt-Frumos toată lumea, numai acasă nu o căutase !... Putea să-i dea un telefon, dar nici prin minte nu-i trecea că Ileana este acasă. Şi într-o zi, s-a întîlnit cu Zmeul. Şi Zmeul l-a rugat să-i taie capul. Dar Făt-Frumos, nici gînd. Ba, dimpotrivă, i-a dat şapte antinevralgice pentru cele şapte capete, dacă l-or durea vreodată. Pe deasupra i-a mai dat şi adresa unui medic şi a plecat mai departe. Şi s-a întîlnit cu Zgripţuroaica... Era o zgripţuroaică foarte cumsecade, care i-a dat un ulcior cu apă vie, spunîndu-i :

— Să ştii, Făt-Frumos, că n-o să ai nevoie de apă vie, pentru că nimeni n-o să te omoare niciodată.

Şi l-a ospătat cu de toate. Ba la plecare i-a mai dat şi un făraş pentru jăratic, dacă o să i se facă foame calului...

Şi a mers Făt-Frumos mai departe, pînă s-a întîlnit cu Muma Pădurii. Era o bătrînă foarte simpatică şi cu chef de vorbă, ca toate bătrânele...

— N-ai văzut-o pe Ileana Cosînzeana ? a întrebat-o Făt-Frumos.

— Nu, fătul meu. Probabil că este acasă.

Făt-Frumos s-a înapoiat acasă şi a găsit-o pe Ileana Cosînzeana plîngînd amarnic : i se arseseră plăcintele.

— Nu-i nimic ! a strigat Făt-Frumos. Aşa îmi plac plăcintele ! Arse.

Mirciulică nu m-a întrerupt deloc. Inima îmi bătea biruitor. Mă simţeam gata să devin bunic de-a binelea. Îmi rotunjeam glasul, apoi îl lăsam să tremure şi căutam zadarnic barba să mi-o mîngîi, ca orice bunic, în sfîrşit, mi-am înălţat vocea şi am isprăvit :

— Şi au făcut nuntă mare, mare, şi trăiesc desigur şi astăzi, pentru că n-au murit... Ei, l-am întrebat repede, cu faţa luminată : ţi-a plăcut, nu-i aşa ?

Mirciulică m-a privit lung, apoi a plescăit din buze dispreţuitor : — Plicticoasă poveste ! Plic-ti-coasă !

Şi mi-a întors scîrbit spatele.

Uf, greu e să fii bunic !

Share on Twitter Share on Facebook