Capitolul I

1. Fie ca primul principiu al lucrurilor să îmi îngăduie să cred, să ştiu şi să dezvălui cele ce plac măreţiei sale şi ne înalţă spiritele la contemplarea lui. Doamne Dumnezeul nostru, <tu> i-ai răspuns lui Moise, servitorul tău, care căuta să îţi afle numele de la tine, cel mai drept învăţător, spre a-l face cunoscut fiilor lui Israel, <tu>, care ştii cât poate concepe despre tine intelectul muritorilor, dezvăluind binecuvântatul tău nume: „Eu sunt cel ce sunt"1. Tu eşti fiinţa adevărată, tu eşti întreaga fiinţă2. Eu cred aceasta, iar dacă mi-ar fi cu putinţă, aş vrea să o şi cunosc. Ajută-mă, Doamne, pe mine care caut3 <să aflu> cât poate <ajunge raţiunea noastră natu-rală> să cunoască din fiinţa adevărată, începând de la fiinţa pe care ai predicat-o despre tine.

2. Deşi fiinţa are mai multe proprietăţi a căror cercetare ar putea servi pentru a ne urma intenţia, totuşi, mă voi referi mai întâi la ordinea esenţială, ca la un mijloc mai rodnic, astfel: în acest prim capitol, voi expune patru diviziuni ale ordinii, din care se va conchide câte sunt ordinile esenţiale. Expunerea oricărei diviziuni cere mai întâi, în mod evident, ca părţile divizate să fie indicate şi să se arate astfel că ele sunt conţinute sub ceea ce este divizat; în al doilea rând, să fie arătată contrarietatea părţilor divizate şi, în al treilea rând, să se demonstreze că rezultatele diviziunii epuizează ceea ce este divizat. Prima <cerinţă> se va realiza în acest capitol, iar celelalte în al doilea. Aşadar, aici voi expune diviziunile şi le voi explica raţiunile.

— Nu înţeleg însă ordinea esenţială într-un sens strict -precum afirmă unii spunând că ceea ce este posterior este ordonat, pe când anteriorul sau primul este deasupra ordinii4 – ci într-un sens comun şi anume consider că ordinea este o relaţie de comparaţie enunţată cu privire la cel anterior faţă de cel posterior, precum şi invers şi că ceea ce este ordonat e suficient divizat prin anterior şi posterior. Aşadar, uneori se va vorbi despre ordine, alteori despre anterioritate sau posterioritate <în acelaşi sens>.

4. Prima diviziune. Aşadar, mai întâi spun că, într-o primă împărţire, ordinea esenţială pare divizată în una de eminenţă şi una de dependenţă, ca şi un termen echivoc în accepţiunile sale. În primul caz, anteriorul este numit eminent, iar posteriorul – ceea ce este depăşit <în perfecţiune>. Pe scurt, tot ce este mai perfect şi mai nobil în privinţa esenţei este, astfel, anterior. În această accepţie a anteriorităţii afirma Aristotel, în Metafizica, IX, Că actul este anterior potentei5, unde îl numeşte pe acesta anterior după substanţă şi specie. Cele posterioare prin naştere, spune el, sunt anterioare după specie şi substanţă. În al doilea caz, anterior este numit cel de care depinde ceva, iar posterior, cel ce depinde <de ceva>. Înţeleg sensul acestei anteriorităţi aşa cum o arată şi Aristotel prin referinţa la Platon, în Metafizica, V: este anterior după natură şi esenţă ceea ce primeşte fiinţă fără un termen posterior, dar nu şi invers6. Aceasta o înţeleg astfel încât, chiar dacă anteriorul îl cauzează pe posterior în mod necesar şi, din acest motiv, nu poate exista fără el, totuşi, aceasta nu are loc fiindcă ar avea nevoie de posterior pentru a lua fiinţă, ci invers7, căci, dacă se consideră că posteriorul nu există, anteriorul poate totuşi exista fără includerea unei contradicţii; contrariul nu este valabil, fiindcă posteriorul are nevoie de anterior. Putem numi această nevoie dependenţă, astfel încât să spunem că tot ceea ce este esenţialmente posterior depinde în mod necesar de anterior; nu şi invers, chiar dacă, uneori, posteriorul ar rezulta în mod necesar. Anteriorul şi posteriorul, în acest din urmă sens, ar putea fi numiţi „după substanţă şi specie", cum au fost numiţi mai sus8; totuşi, pentru a ne exprima clar, vor fi numiţi anterior şi posterior „după dependenţă".

5. A doua diviziune. Lăsând nedivizată ordinea de eminenţă, subdivid ordinea de dependenţă: fie dependentul a fost cauzat şi cel de care depinde îi este cauză, Fie dependentul a fost cauzat în mod mai îndepărtat de o cauză oarecare şi cel de care depinde a fost cauzat în mod mai apropiat de aceeaşi cauză9. Raţiunea primului membru al acestei a doua diviziuni este suficient de clară, ca şi faptul că <acest membru> este conţinut sub cel divizat. Căci este evident cine este cauza şi cine cauzatul şi că cel cauzat depinde în mod esenţial de cauză şi că cea de care depinde îi este cauză, după sensul propus mai sus al anteriorului divizat aici. Dar al doilea membru al celei de-a doua diviziuni nu este evident nici în sine, nici în ce fel este inclus sub ceea ce este divizat.

În primul rând, se clarifică astfel: dacă aceeaşi cauză are două efecte, dintre care unul a fost generat pentru a fi cauzat mai înainte şi mai nemediat de acea cauză, celălalt nefiind decât dacă primul a fost deja cauzat, spun că al doilea dintre acestea este cauzat ulterior de acea cauză şi că <primul>, cel mai nemediat, este cauzat anterior. Acesta este sensul acestui membru.

De aici, în al doilea rând, arăt că <acest membru> este conţinut sub ceea ce este divizat, adică efectul mai îndepărtat depinde în mod esenţial de cel mai apropiat: pe de o parte, pentru că nu poate fi dacă acela nu există, pe de altă parte, deoarece cauzalitatea cauzei <prime> le priveşte pe acestea în mod ordonat. Aşadar şi invers: acestea sunt ordonate între ele în mod esenţial dacă sunt comparate cu un al treilea, care este cauza ambelor; aşadar, există o ordine între ele şi în sens absolut10.

Pe de altă parte, în al treilea rând, pentru că o asemenea cauză este înţeleasă de la sine doar ca una apropiată de un singur <efect> proxim; dacă acesta nu este cauzat, atunci <cauza> este concepută ca fiind îndepărtată faţă de celelalte <efecte>; dar dacă <primul efect> este deja cauzat, <cauza> este concepută ca proximă <şi> faţă de al doilea <efect>; dar el nu este cauzat de o cauză îndepărtată doar întrucât este îndepărtată. Deci, al doilea efect depinde de cauza în măsura în care a dat fiinţă efectului mai apropiat; aşadar, <depinde> şi de fiinţa celui mai apropiat.

6. A treia diviziune. Ambii membri ai celei de-a doua diviziuni se subâmpart. Îl divid mai întâi pe al doilea, fiindcă se potriveşte cu ceea ce tocmai s-a spus. Căci <efectul> anterior care este mai apropiat de cauză nu este numit anterior doar fiindcă este mai apropiat de cauza proximă a ambelor <efecte>, ci <el ar fi numit astfel> şi în cazul în care cauza ar fi mai îndepărtată. De exemplu, în situaţia în care cauza proximă a unui <efect> – fie el A – nu este în nici un caz cauza celuilalt – fie el B – ci o altă cauză anterioară este cauza proximă a lui B şi este cauza îndepărtată a lui A11: între aceste efecte va fi o ordine esenţială, ca a efectului anterior faţă de cel posterior, în cazul în care cauzalitatea cauzei comune ambelor le-ar viza pe acestea ca efecte, potrivit ordinii esenţiale.

Includerea sub diviziune a celui de-al doilea membru este mai puţin evidentă, dar se arată astfel: dacă <cele două efecte> sunt ordonate în mod esenţial faţă de un al treilea, care este cauza ambelor, atunci şi între ele <sunt esenţial ordonate>; dacă efectul anterior nu este cauzat, cauza comună va fi concepută ca o cauză îndepărtată faţă de posterior; atunci nici posteriorul nu poate exista fără anterior12.

7. A patra diviziune. Primul membru al celei de-a doua diviziuni, în privinţa cauzei, are celebra împărţire în patru cauze suficient cunoscute: finală şi eficientă, materială şi formală. In privinţa cauzatului, opusul său, acesta este împărţit în patru aspecte corespondente <cauzelor de mai sus> şi anume: în ceva ordonat spre un scop, căruia îi voi spune, pe scurt, finit; în efectuat; în ceva cauzat din materie, numit mate-riat; şi în ceva produs prin formă, care va fi numit format. Las aici la o parte raţiunile părţilor acestei diviziuni, fiindcă le-am tratat în altă parte mai pe larg13. Când subiectul o va cere în cele ce vor urma, ele vor fi tratate succint.

8. Prezint pe scurt rodul acestui capitol: ordinea esenţială este epuizată prin şase ordini divizate şi anume prin patru ordini ale unei cauze faţă de un cauzat, în una a unui cauzat faţă de un <alt> cauzat (cuprinzând în această ordine cei doi membri ai celei de-a treia diviziuni)

Şi prin una a eminentului faţă de cel depăşit <în perfecţiune. Dar> prezentarea acestor diviziuni mai cere să fie arătate două lucruri şi anume că membrii oricărei diviziuni se opun între ei şi că epuizează raţiunea a ceea ce este divizat. Acestea două vor fi arătate în capitolul următor, atât cât va fi necesar pentru scopul nostru, unde vor mai fi expuse şi anumite propoziţii necesare şi ordinile mai sus amintite, iar <membrii> lor extremi vor fi comparaţi potrivit cu suprapunerea lor necesară sau non-necesară, deoarece această comparaţie va fi utilă în cele următoare.