Capitolul II

— Se trece aici la argumentarea celor patru diviziuni menţionate, care trebuie clarificate şi a extremilor ordi-nilor esenţiale menţionate, ce trebuie comparaţi. Doamne Dumnezeul nostru, care l-ai învăţat cum nu se poate mai bine pe venerabilul învăţător Augustin, când a scris despre treimea ta, ceea ce a scris în Despre treime, I, spunând: „Nu există nici un lucru care, ca să fie, să se nască pe sine", oare nu tu ne-ai întipărit cu egală certitudine acest adevăr similar:

Concluzia 1: „Nici un lucru nu este ordonat esenţial faţă de sine"? Căci, referitor la ordinea de eminenţă, ce este mai imposibil decât ca unul şi acelaşi lucru să se depăşească pe sine potrivit cu perfecţiunea esenţială? Despre celelalte şase ordini, ce este mai imposibil decât ca unul şi acelaşi <lucru> să depindă esenţial de sine sau să poată exista fără sine însuşi, <dacă luăm depen-denţa> în sensul stabilit mai sus? Apoi şi aceasta se potriveşte adevărului:

Concluzia 2: în orice ordine esenţială, circularitatea este imposibilă. Căci, dacă ceva este precedent faţă de anterior, este şi faţă de posterior: din negarea <concluziei>

Din urmă rezultă opusul celei dintâi. Mai mult, acelaşi <lucru> ar fi anterior şi posterior în mod esenţial faţă de ceva şi, astfel, mai perfect şi mai puţin perfect sau dependent şi independent faţă de un singur lucru, ceea ce este departe de adevăr. Aristotel înlătură această circularitate dintre demonstraţii în Analiticaposterioară15 şi nu este mai puţin imposibilă nici în realitate. Alături de această a doua concluzie, expun o a treia (fiindcă o voi folosi mai jos), care este probată de prima şi este inclusă în mod suficient în ea:

Concluzia 3- Ceea ce nu este posterior anteriorului, nu este <posterior> nici posteriorului. Aceasta rezultă din <concluzia> afirmativă enunţată mai înainte. Şi din ea rezultă: ceea ce nu depinde de anterior nu depinde nici de posterior. Mai mult: ceea ce nu este cauzat de cauza anterioară nu este <cauzat> nici de cea posterioară, pentru că cel posterior în faptul de a cauza depinde de cel anterior care cauzează.

10. Acum, Doamne, fiind conduşi de tine, să comparăm unele cu altele cele şase ordini menţionate şi mai întâi cele patru ordini ale cauzei faţă de cauzat. Las la o parte aici discuţia asupra diferenţei dintre ele sau chestiunea dacă o asemenea diviziune este completă, deoarece şi una şi alta par suficient cunoscute. Aceasta ar putea fi prolix, nefiind nici necesar pentru ceea ce ne-am propus. Voi compara ordinile menţionate doar referitor la concomitenta sau la consecuţia în privinţa cauzatului, în şase concluzii.

3S

11. Concluzia 4: Ceea ce nu este Jinif nu este „efectuat^. Mai întâi, se probează astfel: ceea ce nu provine de la o cauză eficientă prin sine nu este un „efectuat"; ceea ce nu este „finit" nu provine de la o cauză eficientă prin sine; aşadar etc. Majora se probează astfel: într-un gen, nimic nu este prim „prin accident". Aristotel exprimă aceasta în mod suficient, în Fizica, II17, unde instituie anterioritatea necesară a naturii şi a intelectului (în sensul de cauze prin sine în acel gen de cauză) faţă de întâmplare şi noroc (în sensul de cauze accidentale). Dar ceea ce nu depinde de primul <termen al succesiunii> nu depinde nici de cel posterior, <cum rezultă> din a treia <concluzie> deja prezentată (mă refer la cele pozitive, singurele care sunt în mod propriu productibile). Rezultă, aşadar, majora. Minora se probează astfel: orice agent <care este> prin sine acţionează în vederea unui scop, deoarece nimic nu <acţionează> în zadar, aşa cum Aristotel stabileşte în Fizica, II18 în privinţa naturii, unde evidenţa e minimă; deci nimic de acest fel nu acţionează decât în vederea unui scop.

În al doilea rând, concluzia principală se probează astfel: scopul este prima cauză în procesul cauzării. De aceea, chiar Avicenna spune că este cauza cauzelor19. Aceasta se demonstrează şi prin raţiune: deoarece scopul mobilizează în mod metaforic ca obiect dorit20, eficientul produce forma în materie. Dar scopul nu mobilizează ca obiect dorit deoarece o altă cauză ar cauza; deci el este prima cauză în faptul de a cauza în mod esenţial.

Iar aceasta se probează astfel: Aristotel, în Metafizica, V21, arată că scopul este o cauză deoarece răspunde la întrebarea „pentru ce", care se adresează cauzei; deci, fiindcă prin el se dă primul „pentru ce", el va fi prima cauză. Rezultă ceea ce a fost asumat. La întrebarea „din ce motiv ceva produce", se răspunde: „fiindcă doreşte un scop sau tinde spre el" şi nu invers.

Din primatul scopului demonstrat în cele trei22 feluri, rezultă concluzia principală: celui căruia cauza anterioară nu îi este cauză, nu îi este nici cea posterioară, conform celei de-a treia <concluzii>, deja prezentate.

12. Concluzia 5: Ceea ce nu este efectuat nu este finit. Se demonstrează: scopul nu este o cauză decât în măsura în care fiinţa celui finit depinde esenţial de el ca de ceva anterior. Acest <lucru> este evident fiindcă orice cauză este anterioară în măsura în care este cauză. Dar finitul nu depinde astfel de scop ca de ceva anterior în ceea ce priveşte fiinţa sa, decât în măsura în care scopul, ca obiect dorit, mişcă eficientul spre a-i da fiinţă <finitului>. Astfel că eficientul nu ar da fiinţă în genul său, decât dacă scopul ar cauza potrivit cu cauzalitatea sa. Deci scopul nu cauzează ceva decât dacă acel ceva este produs de cauza eficientă, fiindcă ea <este aceea care> doreşte scopul.

Urinează aici un corolar: nu trebuie trecut cu vederea faptul că există o falsă reprezentare despre scop şi anume că unei fiinţe îi este cauză finală ultima operaţie sau obiectul atins prin acea operaţie. Această înţelegere a cauzei finale este greşită, deoarece aşa ceva urmează existenţei <finitului> şi nici fiinţa celui finit nu depinde în mod esenţial de această cauză înţeleasă astfel. Ci tocmai cauza finală a ceea ce este făcut, în măsura în care este dorită, este cea pentru care cauza eficientă, dorind-o, determină fiinţa a ceva, întrucât ea este ordonată faţă de obiectul dorit23.

Uneori, chiar obiectul ultimei operaţii este un asemenea obiect dorit; de aceea, el este cauză finală: dar nu pentru că este limita operaţiei unei asemenea naturi, ci pentru că este dorit de cel ce cauzează acea natură. Totuşi, chiar ultima operaţie a ceva sau ceea ce este atins prin aceasta este numit uneori scop, fiind ultim şi, într-un anumit sens, optim, îndeplinind astfel unele condiţii <pentru a fi> cauză finală.

Aşadar, Aristotel24 nu admitea că inteligenţele au propriu-zis o cauză finală fără una eficientă, ci ele fie au doar un scop, extinzând <sensul> scopului asupra obiectului celei mai bune operaţii, fie, dacă le-ar atribui propriu-zis o cauză eficientă, ea nu ar fi <eficientă> prin mişcare şi nici prin schimbare, fiindcă cele patru cauze ţin de demersul metafizicianului şi fac astfel abstracţie de ceea ce aparţine demersului fizicianului2'. Dacă le concepe pe acestea ca eterne şi necesare, atunci nu ar <putea> admite că primul le dă fiinţă după ce <anterior> nu au existat, cel puţin dacă „după" este luat în sens temporal, ci doar dacă „după" se referă la ordinea naturii, aşa cum Avicenna expune raţiunea creaţiei în Metafizica, VI, 226.

Fie că necesitatea îi repugnă cauzatului, fie că nu, <aceasta> nu dăunează <scopului> pe care ni l-am propus.

Dacă vreo cauză eficientă ar putea cauza în mod absolut necesar şi dacă vreun scop ar împlini finalitatea <cauzatului>27 în mod necesar şi nu invers, atunci fiecare cauzat nu numai că este posibil în sensul de opus imposibilului, ci chiar în sens de opus celui necesar de la sine 28, fiindcă el este atunci obiectul sau limita puterii cauzei sale. Totuşi „posibil" nu este <înţeles aici> ca opus necesarului în general, aşa cum afirmă filosofii, care le refuză celor separate o asemenea contingenţă29.

Rezultă un alt corolar, <anume> că scopul nu este cauza finală a cauzei eficiente, ci a efectuatului. Aşadar, când se afirmă că „agentul acţionează în vederea unui scop", nu trebuie să înţelegem că scopul este al său, ci al efectuatului său.

— Concluzia 6: Ceea ce nu este efectuat nu este materiat. Se demonstrează: materia ca atare se află în potenţa contradicţiei30 faţă de formă. Aşadar, nu este de la sine în act prin formă31. Atunci, ea este de la altceva, ce transpune această potentă în act. Acesta este cel ce produce compusul, fiind acelaşi lucru „a face un compus" şi „a fi materie în act prin formă". Prima consecinţă rezultă pentru că o potentă pur pasivă şi contradictorie nu se actualizează. Iar dacă spui că forma însăşi actualizează potenţa, este adevărat în mod formal. Dar fiindcă forma şi materia sunt anterior concepute ca separate, ceea ce le uneşte are sensul unei cauze eficiente, urmată de actualizarea formală.

În al doilea rând, concluzia se probează <astfel>: cauza eficientă este cea mai apropiată de cauza finală, deci este anterioară materiei. Ceea ce nu provine de la ceva anterior nu provine nici de la ceva posterior. Prima propoziţie este astfel demonstrată: în sens metaforic, cauzalitatea scopului este „a produce mişcarea ca obiect dorit"; astfel, el <este cel care> îl mişcă pe eficient şi nu o altă cauză.

În al treilea rând, ea se probează <astfel>: compusul este cu adevărat unul; deci posedă o anumită entitate care nu este nici entitatea materiei, nici a formei. Şi această entitate unică nu este cauzată iniţial de două entităţi, deoarece nimic unitar nu este produs din mai mulţi decât prin puterea a ceva unitar, <nici nu este cauzată> iniţial de vreuna dintre cele două32, deoarece fiecare dintre acestea este mai puţin faţă de întreaga entitate; <deci este cauzată> de o entitate unitară extrinsecă.

14. Concluzia 7: Ceea ce nu este materiat nu este format şi invers. Se demonstrează: Ceea ce nu este materiat nu este compus din părţi esenţiale, deoarece, în orice astfel de compus unitar prin sine, o parte este potenţială, pentru că ceva unitar prin sine nu este făcut decât din act şi potentă {Metafizica, VII şi VIII33). Ceea ce, aşadar, nu are o parte potenţială prin sine nu este compus; aşadar, nici nu este format, pentru că ceea ce este format este compus, având forma ca o parte a sa. Aceeaşi argumentaţie care vizează materia şi forma poate fi făcută, cu modificările necesare şi în privinţa subiectului şi a accidentului34.

Această probă este confirmată de spusele lui Aristotel din Metafizica, VII35: dacă ceva este alcătuit dintr-un singur element, acela nu poate fi decât elementul însuşi; ba chiar, acel ceva nu este un element, cum rezultă din concluzia 1 a capitolului de faţă36. Aşadar, printr-un raţionament asemănător: dacă ceva are doar o parte esenţială, atunci este doar acea parte; dar acel ceva nu este o parte şi nici o cauză, conform cu ce s-a spus mai înainte. Deci ceea ce este cauzat de vreo cauză intrinsecă are încă o altă cauză intrinsecă, ce cauzează împreună cu prima; astfel, rezultă ceea ce ne propusesem.

15. Concluzia 8: Ceea ce nu este cauzat de cauze extrinseci nu este cauzat nici de <cauze> intrinseci. Aceasta rezultă în mod suficient din ultimele patru concluzii; totuşi, are <şi> argumente speciale. Primul este: cauzalităţile cauzelor extrinseci exprimă o perfecţiune căreia nu îi este asociată în mod necesar nici o imperfecţiune, <în timp ce> cauzelor intrinseci li se asociază în mod necesar imperfecţiunea. De aceea, cauzele extrinseci sunt anterioare în faptul cauzării celor intrinseci, aşa cum ceea ce este perfect este anterior a <ceea ce este> imperfect.

Adaugă concluzia 3 <şi> rezultă ceea ce ne-am propus. Al doilea <argument> este <următorul>: <cauzele> intrinseci pot fi în ele însele cauzate de cele extrinseci; deci sunt posterioare în procesul cauzării faţă de acestea. Antecedentul este evident în privinţa formei, dar şi în privinţa materiei, în măsura în care ea este o parte, dar despre ea în sine se va trata mai jos.

16. Concluzia 9: Cele patru genuri de cauze sunt ordonate în mod esenţial în cauzarea aceluiaşi lucru. Ea rezultă din cele cinci <concluzii> anterioare. Dar pare de la sine raţional ca, dacă acelaşi <cauzat> depinde în mod esenţial de mai multe <cauze>, ele să aibă o ordine după care <cauzatul> să depindă ordonat de ele. Căci toate <cauzele> multiple din care nu se face o unitate, ca din act şi potentă, sau care nu au nici o unitate a ordinii nu cauzează ceva esenţial identic. Aşadar, dacă cele patru genuri de cauze nici nu sunt părţi ale unui compus al lor, ca din act şi din potenţa, nici nu au în vreun fel vreo unitate în cauzare, cum ar mai cauza ele ceva identic? Atunci, ele au o unitate a ordinii întrucât cauzează un efect, iar prin această ordine toate sunt una în cauzare, adică prin raportare la un al treilea, aşa cum în univers, prin ordine, multe se identifică în faptul de a fi.

Iar care este ordinea acestor genuri de cauze rezultă din cele spuse despre scop şi cauza eficientă, din a doua probă a concluziei 4 şi a doua a concluziei 6, iar în privinţa celorlalte cauze, din aceleaşi <argumente> şi din <concluzia> 8.

Dar nu vreau aici să continui să întreb prea mult care este <ordinea> reciprocă a cauzelor intrinseci; mă voi folosi prea puţin de ele în expunere. Totuşi, materia pare anterioară din punctul de vedere al independenţei37, deoarece contingentul şi cel care dă o formă par să depindă de cel permanent şi de cel ce primeşte o formă, deoarece formabilul este conceput anterior celui care dă o formă. Aşa explică unii Confesiunile lui Augustin, referitor la prioritatea materiei faţă de formă38. Şi dacă întrebi în baza cărei ordini este anterioară <materia>, răspund: ca efect mai apropiat de aceeaşi cauză îndepărtată; spun „mai apropiat" potrivit, în mod necesar, cu ordinea după care acum forma este cauzată de aceasta. Totuşi, forma este anterioară potrivit <ordinii> de eminenţă, fiindcă este mai perfectă; Aristotel înţelege aceasta ca o evidenţă în Metafizica, VII, unde le compară, chiar dacă se poate proba şi din spusele sale despre act şi potentă39 din altă parte: Metafizica, LX.

17. Înţelege însă că una este ca, în faptul cauzării sau potrivit cauzării, cauzele să fie esenţial ordonate şi alta este ca acelea ce sunt cauze să fie esenţial ordonate, după cum rezultă din Avicenna, Metafizica, VI, 540. Căci primul <dintre aceste enunţuri> este adevărat şi dovedit; altminteri următoarele <inferenţe> ar fi false: „<ceva> produce un efect fiindcă doreşte un scop" şi „forma informează şi materia materiază pentru că produc", deşi, în general, sunt admise. Al doilea <enunţ> este fals, căci scopul nu este deloc cauza cauzei eficiente şi nici invers, şi, de obicei, cauza eficientă nu este cauza materiei, fiindcă o presupune.

18. Terminând compararea membrilor celei de-a patra diviziuni, trec rapid la a treia, deoarece este clar că cele ce rezultă din această diviziune sunt contrare şi epuizează divizatul. Căci:

Concluzia 10: Dacă două <efecte> sunt comparate cu aceeaşi cauză, ea este fie apropiată, fie depărtată.

În privinţa celei de-a doua diviziuni, propun două concluzii. Prima priveşte distincţia membrilor:

Concluzia 11: Nu orice cauzat aflat mai aproape de o cauză este cauza celui cauzat mai îndepărtat de aceeaşi cauză; aşadar, este ceva cauzat anterior, <dar> nu este anterior fiindcă este cauză.

Antecedentul acestei concluzii se probează printr-un exemplu şi prin raţiune. Iată un astfel de exemplu: cantitatea este cauzată <şi e> mai aproape <de cauză> decât calitatea41 <şi> totuşi nu îi este cauză, ceea ce reiese prin parcurgerea cauzelor. Se probează şi prin raţiune, deoarece.42.

19. A doua concluzie priveşte suficienţa diviziunii. Concluzia 12: Nimic nu depinde în mod esenţial decât de o cauză sau de un cauzat mai apropiat al vreunei cauze. Se argumentează: dacă depinde de altceva, fie acesta A, iar dependentul B. Dacă A nu există, B nu va există <nici el>. Dar chiar dacă A nu există, toate cauzele prin sine ale lui B pot concura şi pot fi cauzate toate cele cauzate mai aproape de aceste cauze decât B. Deoarece A nu face parte, în opinia ta, dintre acestea, chiar dacă toate cauzele prin sine concură şi toate efectele mai apropiate <de cauze> decât B sunt date deja, B nu va fi. Aşadar, niciuna dintre aceste cauze prin sine nu sunt cauze suficiente, chiar dacă efectele mai apropiate sunt deja cauzate. Rezultă consecinţa: cauzele suficiente pot cauza un efect mai îndepărtat, deoarece efectele mai apropiate au fost deja cauzate.

Dacă spui că argumentul nu conchide că nu ar putea <să cauzeze>, ci că nu cauzează, aceasta nu înseamnă nimic. Căci dacă, în opinia ta, A nu este considerat ca existând, B nu poate fi. Chiar dacă nu sunt prezente toate cauzele şi cele cauzate anterior, A nu ar putea să fie prin acestea, deoarece nu este unul dintre ele şi nici nu este cauzabil de către ele. Deci B nu poate fi prin acestea, căci ceva nu poate să fie prin ceva prin care nu poate fi, fără a fi imposibil să fie.

Dacă spui: „<deşi> compusul poate exista printr-un agent natural, totuşi materia nu poate fi prin acest <agent, iar> fără <materie> compusul este imposibil", ar fi inutil să insişti, pentru că agentul natural nu este singura cauză a compusului, astfel încât să îl producă, chiar dacă orice altă <cauză> ar fi exclusă. Despre aşa ceva spun: dacă aş lega de B toate cauzele ordonate în fiecare gen cauzal şi <dacă> toate efectele mai apropiate decât B ar fi produse, cu toate acestea, A nu 55 ar putea fi, deoarece nici cauza, nici efectul nu fac parte dintre ele; iar fără A, B nu poate fi. Deci, cu toată legătura lor simultană, B nu poate fi; aşadar, toate acestea, simultan legate, nu sunt în totalitate cauza lui B; iar aceasta se opune premisei.

20. Despre prima diviziune, expun două concluzii similare. Prima este că membrii diviziunii se disting reciproc.

Concluzia 13 Nu tot ce este depăşit <în perfecţiune> depinde în mod esenţial de cel eminent. Deci primul membru al primei diviziuni nu îl implică pe al doilea. Probarea antecedentului: specia mai nobilă este eminentă faţă de cea mai puţin nobilă; de pildă, contrariul faţă de ceea ce este mai puţin contrar; totuşi, <cel mai nobil> nu este cauză pentru <cel mai puţin nobil> -rezultă în mod inductiv – şi nici nu este cauzat mai aproape, deoarece cauzalitatea cauzei comune nu se raportează la acestea potrivit cu o ordine esenţială, ca efecte. Căci atunci nu l-ar putea cauza pe cel mai puţin perfect decât dacă, anterior, l-ar cauza pe cel eminent, ceea ce, în privinţa oricărei cauze, este, evident, fals. <Aceasta> deoarece, dacă contrariul inferior este produs de această cauză, dar contrariul mai nobil nu este produs de nici o cauză, atunci <aceste două contrarii> nu ar fi astfel ordonate faţă de nici o cauză.

Apoi, dacă ceva eminent nu este cauza celui mai imperfect şi nici nu este cauzat mai apropiat de cauza ambelor, Imperfectul nu depinde de acesta în mod esenţial. Această consecinţă rezultă din ceea ce tocmai a fost arătat. Deşi <argumentul> este suficient, adaug conversa acestuia:

Concluzia 14: Nu tot ceea ce depinde este depăşit <în perfecţiune> de cel de care depinde. Demonstraţie: compusul depinde de materie, deşi este cu mult mai perfect. La fel, deşi forma poate depinde de materie – problemă atinsă la concluzia 9 – totuşi, forma este mai perfectă, <cum rezultă din> Metafizica, VII43. Chiar şi în mişcările ordonate, ceea ce este posterior în privinţa generării depinde de anterior, deoarece anteriorul este un efect mai apropiat de cauza ambelor; totuşi, posteriorul este mai perfect, <cum rezultă din> Metafizica, IX44.

21. În al treilea rând, pentru a arăta suficienţa acestei diviziuni, expun următoarea generalitate, suficient de cunoscută de la Aristotel45:

Concluzia 15: Niciodată pluralitatea nu trebuie admisă fără necesitate. De vreme ce nu apare nici o necesitate de a admite ca prime mai multe ordini esenţiale decât cele două menţionate, doar acelea sunt <prime>. Ba chiar această propoziţie generală arată că există doar şase ordini esenţiale: atâtea au fost prezentate şi nu apare necesitatea de a expune altele.

22. După ce am comparat unul cu celălalt membrii primei diviziuni într-un sens general, compar în sens s9 special <membrul> posterior al primei ordini cu doi <membri> posteriori speciali ai celei de-a doua ordini; compar, deci, pe cel depăşit <în perfecţiune> cu efectuatul şi cu finitul. Aici expun următoarea concluzie:

Concluzia 16: Orice finit este depăşit <înperfecţiune^. Se argumentează: scopul este mai bun decât cel <ordo-nat> faţă de el. Aceasta se probează: deoarece scopul este dorit, el mobilizează cauza eficientă spre a cauza. Aşadar, A nu este mai puţin bun decât B, nici la fel; deci este mai bun. Se probează a doua parte a antecedentului46: dacă l-ar mişca printr-o raţiune egală, prin aceeaşi raţiune s-ar putea mişca şi B, deoarece ar fi în egală măsură dezirabil şi astfel ar putea să îşi fie propria cauză finală – ceea ce contrazice concluzia 1 a acestui capitol. De aici rezultă că nu este nici mai puţin bun.

Apoi, natura acţionează în vederea unui scop aşa cum ar acţiona arta dacă ar acţiona natural. Dar de la scop, în cele artificiale, se ia principiul cunoaşterii artificialului, iar concluzia se referă la cel finit, <cum se spune> în Fizica, II47. Principiul însă este mai adevărat: deci scopul care include virtual acel adevăr este mai perfect decât subiectul concluziei.

23. Vei obiecta: o voinţă cauzează ceva în vederea unui bine mai mărunt <decât> cel dorit de ea; aşadar, în acel caz, scopul este mai puţin perfect. Antecedentul reiese pentru orice act bun prin genul său şi rău prin scop, fiind ordonat de agent faţă de un scop inferior lui.

Răspund: concluzia este valabilă pentru scopul <luat> pornind de la natura lucrului; şi scopul naturii, ca şi scopul voinţei ordonate, sunt de acest fel. Dar nici obiecţia privind voinţa neordonată nu suprimă concluzia: căci o asemenea <voinţă> nu este prima cauză a efectului. Aşadar, dacă cel <cauzat> este <orientat> spre un scop, care nu este mai perfect, de către o astfel <de voinţă, el este orientat> de o altă cauză superioară, ordonată spre ceva mai perfect, deoarece altfel nu ar fi ordonat, cum arată argumentarea concluziei. Or, dacă are un scop mai perfect în măsura în care este produs de o cauză superioară, atunci are un <scop încă şi> mai perfect. Deci orice lucru care are un scop este depăşit de unul dintre scopurile sale, chiar dacă nu de scopul cel mai apropiat, care este cel pe care agentul neordonat proxim îl doreşte şi în vederea căruia cauzează efectul.

Se poate chiar spune că acest scop este doar scopul său relativ. Dar nu este convenabil faptul că eficienţa cauzei inferioare este eficienţă în sens absolut. Deci, dacă nu <îşi> produce <efectul> în sens riguros, ca fiind mişcat, asemenea unui baston – unui asemenea lucru nu îi corespunde un scop propriu, deoarece nu este un agent în sens propriu, ci este ca un efect mai apropiat – dacă, zic, nu produce astfel, scopul lui este un scop absolut, deoarece orice eficient prin sine are un scop prin sine.