Notă introductivă

Versiunea prezentă a tratatului Despre primul principiu, singurul opuscul sistematic atribuit lui loannes Duns Scotus, are ca sursă principală pentru stabilirea textului latin ediţia îngrijită de Wolfgang Kluxen, Jobannes Duns Scotus, Abbandlung uber das erste Prinzip, Darmstadt, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, 1974. Am confruntat textul acestei ediţii cu mai multe versiuni latine de referinţă ale tratatului, pe care le-am menţionat în bibliografie şi în comentarii.

Publicând pentru prima oară în limba română un text al celebrului franciscan, acest volum oferă filosofiei româneşti accesul spre unul dintre cele mai interesante episoade ale culturii medievale: gândirea franciscană. Cultura filosofică de inspiraţie franciscană a urcat treptele unei dezvoltări conceptuale la cumpăna dintre secolele al XlII-lea şi al XlV-lea, după ce a asimilat, într-o perspectivă foarte originală, tradiţia gândirii greceşti şi arabe transmise lumii latine pe tot parcursul secolului al XHI-lea, constituindu-se ca filosofie universitară prin Sfântul Bonaventura, Henri din Gând şi loannes Duns Scotus. Prin afinităţile sale elective, ea a reprezentat un ferment cultural remarcabil, pentru că a reuşit o uimitoare actualizare a bazelor gândirii augustiniene şi o filtrare a tezelor acesteia prin Anselm din Canterbury şi Hugo din Saint-Victor; în acelaşi timp, o asemenea opţiune pentru teologia augustiniană a fost dublată de asimilarea avicennismului filosofic şi consolidarea, pe aceste baze, a mai multor variante de teorii ale intenţionalităţii care stau la baza fenomenologiei contemporane.

Franciscanismul medieval este însă departe de o univo-citate a concepţiilor: în fond, în interiorul său s-au născut şi intenţionalismul scotist şi critica ockhamistă a limbajului şi teoria oliviană a subiectivităţii active. Cu toate acestea, tratatul De primo principio ilustrează o sinteză a acestei tradiţii franciscane, în măsura în care propune un posibil mod de reconstrucţie a ideii de Dumnezeu, în care primează concepte cum sunt cauza finală, voinţa şi infinitatea creatorului. O asemenea opţiune angajează tradiţia franciscană în evidentă alternativă faţă de gândirea dominicană, în primul rând faţă de tomism, în acelaşi timp calificând franciscanismul drept una dintre etapele de neocolit în geneza imaginarului ştiinţific al lumii moderne, fundamentate pe conceptul „voinţei care aparţine subiectivităţii" şi al infinităţii universului. Dacă este posibilă şi verificabilă o legătură între proiectul lumii moderne şi instaurarea medievală a unui primat al metafizicii în faţa teologiei (chiar dacă teologia rămâne, ca ştiinţă practică, cea supremă), această legătură ar trebui căutată, fără nici o îndoială, în paragrafele tratatului Despre primul principiu.

Sub aspectul conţinutului, tratatul lui Scotus conţine o temă recurentă a istoriei filosofiei: demonstrarea capacităţii minţii umane de a trece de la un concept al esenţei la unul al existenţei, în cazul particular şi unic al fiinţei divine. Pentru că Scotus imaginează, în tratatul său, o asemenea trecere, folosind conceptul maximei posibilităţi (în paragraful 33) şi pentru că reuşeşte o prelungire a discuţiei anselmiene din Proslogion, asimilând în propria filosofie argumentul lui Anselm (în paragraful 79), tratatul său se înscrie în îndelungata tradiţie a argumentului existenţei divine.

Sub aspectul formei, compoziţia textului este tributară genului disputei universitare. Alcătuit sub forma unor teze cărora le succedă demonstraţii, el ar putea fi comparat cu Elementele de teologie ale lui Proclos sau cu celebra lucrare anonimă Liber de causis, la care chiar există referinţe tacite pe tot cuprinsul tratatului. Faţă de acestea însă, graţie angajamentului universitar al autorului franciscan, tratatul prezintă frecvent opinii contrare celor susţinute de autorul anonim, pe care el le respinge. Am semnalat în note schimbarea de nivel a adresării ori de câte ori ea ni s-a părut obscur menţionată în original.

Realizarea versiunii în limba română şi a comentariilor a avut loc în cadrul întâlnirilor Centrului de Filosofie Antică şi Medievală de la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca, coordonat de profesorul Vasile Muscă, pe parcursul a trei ani universitari. Niciunul dintre protagoniştii proiectului nu a bănuit iniţial faptul că angajamentul său în munca de traducere şi comentariu va conduce, în cele din urmă, la crearea unor dezbateri îndelungate ale unui cerc mult mai larg de studenţi şi doctoranzi: discuţia asupra variantelor de traducere sau de interpretare, confruntarea cu traduceri moderne şi, simultan, cu limitele ce configurează teritoriul încă pauper al terminologiei filosofice româneşti au făcut ca multe dintre comentariile care însoţesc tratatul să fie iniţiativa cercului amintit, iar opera traducătorului şi opera comentatorilor să nu fie rigid separate. Cu toate acestea, am semnalat prin iniţialele „A. I." cele cinci note inserate de Ana Irimescu, intervenţii care reprezintă tot atâtea importante lămuriri conceptuale pentru întreaga operă scotistă. Le mulţumim Cezarei Aniţă, lui Marius Nicoară, Monicăi Ceşa, lui Horaţiu Nan şi lui Gabriel Păcurar, studenţi participanţi la seminarii sau angajaţi în vreun fel sau în altul în verificarea textelor, care au adus lămuriri, fie şi mărunte, în clarificarea unui text atât de dificil.

Pentru că Scotus însuşi forţează creator limitele terminologiei filosofice ale limbii latine, ne-am permis ca, la rândul nostru, să decidem inovator în transpunerea noilor concepte scotiste în limba română. De exemplu, în paragraful 7 al tratatului, autorul dublează terminologia celor patru cauze aristotelice, derivând de la fiecare şi câte un nume specific pentru cauzat. Pentru că ele nu existau în limba română, tot aşa cum nu existaseră, iniţial, nici în limba latină, ne-am permis crearea lor: astfel, cauza materială corespunde unui „materiat", cea formală, unui „format", cea finală, unui „finit" şi cea eficientă, unui „efectuat". În felul acesta, am putut reda prin termenul „finit", de pildă, ambivalenţa termenului „finitum" din limbajul scotist, care desemnează atât ceea ce deţine o limită, cât şi ceea ce are un scop, tocmai pentru că Scotus argumentează, în paragraful 11, ideea că existenţa unui scop impune o limită celui care îl deţine. În plus, în paragrafele următoare, conceptul modal al posibilităţii ne-a obligat la crearea pe aceşti radicali a termenilor corespondenţi: „finibil", „efectibil". Asemenea situaţii şi alte câteva, semnalate în note, ilustrează subtilitatea, dificultatea şi precizia conceptelor scotiste pe care ne-am străduit să le păstrăm intacte în limba română.

Alexander Baumgarten.