III

SE PRIVIRĂ ÎN TĂCERE CÂTEVA clipe.

— Ce cauți dumneata aici?

Nora se ridicase în picioare, înclinată spre el, gata parcă să-i vie în ajutor.

Ca și cum ar mai fi fost nevoie să observe ciudățenia situației, el repetă întrebarea:

— Aici, la ora asta?

Nu-i recunoscu vocea, prea guturală, prea apăsată. Nu recunoștea nimic din figura lui nesigură.

„Cum s-a schimbat!” gândi Nora. Unde-i era surâsul care îl apăra aseară așa de bine, ca o vizieră? Avea acum trăsăturile devastate. Prin ce dezastru trecuse, ce anume se întâmplase în cele câteva ore de la despărțirea lor, pentru ca să ajungă în starea asta deplorabilă?

Îi arătă cu mâna fotoliul de lângă birou.

— Nu vrei să șezi?

— Ei, dar știi că ai haz dumneata! izbucni Paul. Te găsesc la patru dimineața în casa mea – de ce? Ca să-mi oferi un scaun?

Ea nu răspunse. Continua să-l privească cu aceeași privire mirată, căutând să descifreze pe acest obraz devastat ce se întâmplase. Rămăsese cu mâna întinsă, în gestul neterminat cu care îi indicase scaunul.

— Te rog să pleci, zise el.

Pe urmă trecu de partea cealaltă a biroului și o apucă de braț.

— Te rog pleacă. Nu mă sili să fac lucruri de care mâine îmi va fi rușine. Pleacă. Sunt obosit. Trebuie să rămân singur.

Dar pentru că ea tăcea mai departe și îl privea mereu cu aceeași privire, care nu punea întrebări, el cu o schimbare de ton, cu un efort de căldură, cu o voce care ar fi vrut să fie caldă și nu izbutea decât să fie surdă, o rugă încet, înăbușit:

— Știu, îți datorez o explicație. M-am purtat oribil cu dumneata. Ai avea dreptul să întrebi. Aș avea datoria să răspund. Dar nu acum. Te rog, nu acum. Mi-e imposibil să vorbesc. Ne vom întâlni altădată, oricând, mâine dacă vrei, dar acum pleacă.

Nora se desprinse de lângă el.

— Bine, plec. Dar nu imediat. Îți promit că peste cinci minute nu voi mai fi aici. Dar ascultă-mă aceste cinci minute. Cu ochii pe ceas.

Cu un gest loial, își desprinse ceasul de la mână și îl puse pe birou, între amândoi. Pe urmă, își ridică ochii asupra lui.

— Mi-a fost frică să nu faci o prostie… De aceea am venit.

El rămase cu privirea fixată pe micul ceas de pe birou, urmărind mișcarea secundarului pe cadran și așteptând parcă să treacă cele cinci minute, nimic altceva.

— Mi-a fost frică să nu te omori.

— De ce? întrebă el cu o ușoară tresărire și totuși fără să-și ridice privirea.

— Nu știu de ce. Privirea dumitale, care nu privește nimic. Surâsul dumitale pierdut. Ridicarea dumitale din umeri. Și pe urmă, fuga… fiindcă… ai fugit. Altă dată, când pleci dintr-o casă, nu uita să închizi cel puțin ușa după dumneata. Dacă ai ști ce frig s-a făcut în urma dumitale…

Se opri o clipă. Spusese ultimele cuvinte cu vocea scăzută. Ca și cum ar fi vorbit cu ea singură. Dar reveni imediat la felul ei de vorbă, clar.

— La început, n-am înțeles ce se petrece. Te priveam de la fereastra mea cum te îndepărtai, și totul mi se părea absurd, ca într-o glumă proastă. Cred că te-am strigat, dar nu-mi aduc aminte. Nu-mi aduc aminte nici cât am stat acolo, la fereastră. Mai ales aș vrea să crezi că nu eram jignită. Am treizeci și doi de ani și oarecare amintiri. E de ajuns ca o asemenea întâmplare să nu fie o catastrofă… Dar mi s-a părut că e în plecarea dumitale un gest de moarte. Am avut o prietenă care s-a sinucis acum patru ani. Avea surâsul dumitale. Asemenea lucruri sunt puțin ridicule înainte, dar sunt de nesuportat pe urmă… M-am decis să te caut, să te găsesc. Îmi ziceam că nu te pot lăsa singur într-o noapte ca asta… Ti-am găsit adresa în cartea de telefon, am venit până aici într-o suflare și am găsit ușa încuiată. Eram hotărâtă să cobor în stradă și să te aștept jos până te vei întoarce. Nu știu cum mi-a trecut prin minte să caut sub preș: acolo pun eu cheia dimineața când plec, ca s-o găsească femeia de serviciu, care vine să facă curat. Cel puțin într-asta ne asemănăm: cheia dumitale era acolo. Am deschis, am intrat, am așteptat. Eram decisă să aștept oricât.

Se opri din nou din vorbă și se uită la ceas.

— Mâi am două minute. Prea puțin pentru cât mi-a mai rămas. Totuși, vreau să-ți mai spun un singur lucru. Să știi că dacă am venit, dacă am făcut nebunia să vin, n-a fost numai pentru dumneata. A fost puțin și pentru mine.

Părea că mai are de spus ceva, se opri, ezită, dar pe urmă, cu un gest hotărât, își luă ceasul de pe masă și-l puse la loc pe mâna stângă.

— Asta e tot. Și acum, te las.

Se apropie de el, ca să-i întindă mâna, dar în acea clipă zări la butoniera hainei lui floarea de aseară, biată floare ofilită, înghețată. O scoase cu mare grijă, cu nesfârșite precauții, de teamă să nu-i rupă cotorul prea lung, și căută din ochi un vas de flori, dar nu era decât unul singur, prea larg pentru o singură floare. „Mai bine un pahar”, zise ea și trecu în sala de baie, ca să găsească apă, dar apa rece era prea înghețată, iar robinetul de apă caldă nu funcționa. (“Ce dezordine în casa asta! Cum se cunoaște că trăiește singur!”) Deschise o ușă ce da într-un oficiu și găsi acolo o sticlă cu apă de casă. Se întoarse în odaie, turnă apă, și pe urmă, punând floarea în pahar, îl depuse pe un mic taburet, lângă patul lui, îngenunchind și ținând cu grijă paharul între palme, ca și cum ar fi vrut să transmită palidei flori căldura mâinilor ei.

Apoi se ridică și se îndreptă spre vestibul.

În prag îl găsi pe Paul, cu brațele deschise larg, ca să-i baricadeze trecerea. Părea că vrea să-i spună ceva, dar era încurcat și nu știa cum.

— Îți mulțumesc că ai venit. Acuma… Dacă nu ar fi prea târziu… te-aș ruga să rămâi.

Ca și cum acest „prea târziu” s-ar fi referit la oră, și nu la cele întâmplate până atunci, ea se uită la ceas.

— Într-adevăr, e foarte târziu. Patru și zece. Totuși, dacă vrei, am putea să așteptăm împreună să se lumineze de zi. Nu mai e mult.

Pe birou era un calendar. Ea rupse foaia zilei ce trecuse și citi pe foaia zilei care venea: 19 decembrie. Răsăritul soarelui 7.41.

— Mai avem prin urmare 2 ore și 39 de minute.

Rămăsese în mână cu foaia ruptă a zilei ce se sfârșea și i-o întinse surâzând.

— Vezi? A trecut. A fost greu, dar a trecut.

Și pe urmă, cu o neobișnuită gravitate:

— Cred că nu mă vei uita niciodată. Voi fi totdeauna femeia pe care ai întâlnit-o în noaptea în care împlineai treizeci de ani.

Stau unul în fața celuilalt, jumătate în întuneric. Au stins toate lămpile, afară de lampa cu abajur de pe birou. El este în fotoliu, unde l-a obligat ea, autoritară, să șadă; ea este în colțul de lângă divan, unde și-a îngrămădit câteva perne. Între ei, e masa de ceai cu cești albe, calde, ca niște globuri slabe de lumină.

„E frig în casa asta”, spuse Nora, și în câteva clipe apa clocotea, iar în toată casa era o aromă de ceai, de lămâie, de rom – toate găsite fără să-l întrebe pe el. Umbla printre lucrurile lui cu mâini ușoare, sigure, ca și cum ar fi mers spre ele din instinct sau dintr-o veche obișnuință.

Paul o ascultă vorbind, fără să fie prea atent la ce spune. Vorbește liniștit, rar, fără ridicări de voce, cu monotonie. Este un glas grav, exagerat de grav, fără mișcare, fără vioiciune, aproape inexpresiv.

Ce odihnitor este s-o asculți! I se pare că o cunoaște de mult. I se pare că nimic nu este între ei ascuns. Niciun mister. Nicio întrebare de pus. Nimic de aflat.

Îi ia mâna stângă în mâinile lui și o întoarce cu palma spre lumină.

— Știi să citești în palmă? întrebă Nora.

— Nu. Dar îmi place să privesc.

Este o mână simplă, cu câteva linii curgând regulat, ca fluviile pe o hartă. Paul o privește câtva timp, și pe urmă o închide, ca pe o carte citită.

— Nu-mi spui și mie ce ai aflat?

— Nu e nimic de aflat. E mâna dumitale. Îți seamănă. O mână gravă. Calmă… și totuși…

— Totuși?

— E un singur lucru care rămâne inexplicabil: faptul că ai venit. E o mică nebunie, pe care nu știu unde s-o citesc.

Ea își deschise din nou mâna stângă spre lumină.

— Poate că tot aici. Uită-te bine: poate că este undeva o încrucișare de linii, care arată întâlnirea noastră.

Spunea aceste cuvinte fără niciun surâs, fără niciun gest care să le atenueze neașteptata lor gravitate.

— Ce curios spui dumneata „întâlnirea noastră”. E o aventură?

— Ce?

— Această întâlnire.

— O aventură, nu. O întâmplare. E și asta destul de mult. Mie nu mi se întâmpla niciodată nimic.

S-a terminat apa caldă. Nora se ridicase de la locul ei, făcându-i semn că-i interzice să se miște.

O aude umblând prin casă. Ce liniștitor e acest pas! O aude respirând. Parcă ar fi de totdeauna aici.

Îi e recunoscător că se află în casa lui. Prezența ei oprește gândurile, ține în loc amintirile.

Și ce mână bună are, în care se poate odihni o frunte ostenită.

Îi vede umbra – când mare, când mică, după cum se apropie sau se depărtează de lampă – trecând peste lucruri. În rochia de stofă pe care o poartă, trupul ei este apărat, ca sub o mantie. Numai uneori, la o redresare a umerilor, se poate distinge linia sânilor, șoldul.

S-a oprit în fața lui, cu ceainicul în mână, aplecată deasupra mesei, și toarnă cu băgare de seamă apa fierbinte în cești. El se ridică în picioare și o privește lung. Ea îi suportă privirea fără mirare. Un miros de lavandă plutește slab între ei.

Paul își puse gura pe buzele ei care acceptau sărutul fără grabă, cu liniște. Mâna lui dreaptă era pe sânul stâng. Îi simțea bătăile inimii rare, distincte.

I se părea că aceste bătăi răspund departe, în marea lui singurătate.