IV

NORA SE TREZI DIMINEAȚA, mirată că nu-l găsește pe Paul lângă ea. Purtase în somn tot timpul greutatea trupului lui, un trup morocănos, primind fără gratitudine mângâieri, pe care nu le înapoia. Simțea încă pe sânul stâng mâna lui dreaptă, grea, cu toate degetele deschise. Dacă ar fi dat deoparte cuvertura, nu s-ar fi mirat să-i găsească urma imprimată pe sân, ca un tatuaj.

Din sala de baie se auzea apa curgând în chiuvetă. Îl strigă pe nume, dar nu primi niciun răspuns. „Să fi plecat?” Sări din pat, îmbrăcă în grabă un halat pe care îl găsi pe marginea patului, înfiorată de răceala țesutului (“Ar trebui să poarte un halat mai gros acuma, în decembrie”), și merse într-acolo.

Nu era nimeni. Robinetul fusese uitat deschis. Pe placa de sticlă, sub oglindă, pensula de ras era plină de săpun. „Cum s-a grăbit să plece!” clătină ea din cap.

Se întoarse în cameră și zări pe birou o hârtie, pe care erau scrise câteva cuvinte, întâi cu creion roșu și pe urmă cu creion albastru – probabil că în graba scrisului vârful se rupsese.

„Când pleci, cheia o pui afară, sub preș. La 11 vine femeia să facă curat.”

„Când pleci.” Era așa de sigur că va pleca! Și niciun cuvânt de revedere, niciunul de prietenie…

Se apropie de fereastră și aruncă o privire spre stradă, dar tresări nemairecunoscând priveliștea ei de fiecare dimineață, imaginea familiară a bulevardului Dacia, curtea maiorului de peste drum, farmacia din colț, stația de taximetre, lucruri, vechi care o întâmpinau în fiecare zi, la ridicarea oblonului, parcă pentru a-i spune, prin nemișcarea lor, că nimic nou nu s-a întâmplat de aseară în lume.

Ca și cum cineva ar fi schimbat în timpul nopții lentilele acestui ochean, prin care arunca dimineața întâia privire asupra lumii, avea acum înaintea ei alte imagini, ce se substituiseră parcă, peste noapte, vechiului peisaj cunoscut.

De unde răsărise, la distanțe cu care ochii ei nu erau obișnuiți, această mică lume necunoscută: piața rotundă de jos, firmele albastre ale băcăniei din colț, depoul de benzină, cu cele două pompe roșii, fixate la marginea trotuarului, ca două imense sifoane metalice, chioșcul de ziare, castanii cu ramurile subțiri, înghețate?

Totul era amețitor, și din cauza strălucirii albe a zăpezii, dar mai ales prin noutate, prin surpriză.

Rezemată de fereastră, Nora își dădea acum abia seama că ceva s-a schimbat într-adevăr în viața ei.

Se gândi că nu-l va găsi jos pe portarul cunoscut, care o saluta în fiecare dimineață, când pleca spre școală, și nici cutia de scrisori, spre care arunca în trecere, din obișnuință, o privire fără curiozitate, căci nu aștepta niciodată scrisori și nici nu avea de la cine. Se gândi că nu va face drumul ei obișnuit, pe care îl străbătea zilnic cu pași mașinali, până la strada Donici, de unde lua tramvaiul 16, spre școală.

Erau atâtea lucruri care începeau altfel în dimineața aceasta…

Se uită la ceas. Dacă se grăbea, mai putea ajunge la liceu, pentru ora treia și a patra, ora de franceză cu clasa a VIII-a și a IV-a B.

Își aminti de pasajul din Bossuet, pe care își propusese să-l dicteze fetelor dintr-a VIII-a înainte de a le da vacanță.

Dar nu se simțea în stare să plece în halul în care se afla. Îi era cu neputință să iasă în stradă îmbrăcată în grabă, cu cordonul prost încheiat, rău pieptănată, mici detalii pe care altcineva nici un le-ar fi băgat în seamă, dar care ei i-ar fi agravat sentimentul intim de dezordine.

Singurul lucru pe care se silise să-l impună, ca profesoară, elevelor ei fusese o grijă meticuloasă, aproape maniacă, de îmbrăcăminte. Dintr-un fel de solidaritate feminină cu fetele pe care le privea de pe catedră, le obliga să aibă totdeauna șorțul călcat, gulerul alb. Își spunea că vor avea ce inimă rănită să ascundă mai târziu sub o rochie bine făcută. Se temea de dezordinea morală, care începe de la un ciorap rupt, purtat cu indiferență.

Astăzi mai mult decât altădată, Nora simțea nevoia să-și controleze cu severitate ținuta.

Ridică receptorul și formă numărul școlii. Mai erau câteva minute până la recreația de la ora zece, așa încât nu risca să dea la telefon peste directoare. Într-adevăr, îi răspunse secretara. Nora îi spuse că nu poate veni la școală (o migrenă, o rudă bolnavă…) și o rugă să aibă grijă de clasele a IV-a B și a VIII-a, ca să fie liniște. Secretara însă îi aminti că era marți, că a doua zi urma să se ia vacanță de Crăciun, că nici un era sigur dacă se va mai ține curs și că directoarea va fi furioasă de lipsa ei. O sfătuia ca cel puțin de la ultima oră să nu lipsească.

— Da, poate că ai dreptate. Voi încerca să viu la ora a patra. Spune fetelor dintr-a VIII-a să fie liniștite. Voi trece în ultima recreație pe la ele să le dau lecția de vacanță.

Închise telefonul și rămase absentă lângă el. Lipsea, de la începutul anului, pentru prima oară de la școală, și acest lucru îi sporea senzația de neliniște, nu atât din corectitudine, cât pentru că îi tulbura vechi obișnuințe.

Se uită la halatul străin pe care îl purta, albastru cu mici buline albe, cu mânecile prea lungi pentru ea, cu reverele răscroite, cu buzunarul mic deasupra sânului stâng. Vedea în același timp clașa a VIII-a, unde era așteptată: fetele, în șorțuri negre, așezându-și cu gesturi mărunte cărțile, dicționarele, caietele liniate cu roșu pe margine, și aruncând priviri neliniștite spre ușa prin care așteptau să intre dintr-un moment într-altul „Domnișoara de franceză”.

I se părea Norei că ea însăși așteaptă cu teamă această apariție și că între tânără profesoară, care ar fi trebuit să intre în acel moment în clasă, și această Noră trezită în casa unui bărbat străin erau distanțe de netrecut. Ce ar fi putut să-i spună? Cum ar fi putut să-i explice?

Ieri, la această oră…

Ieri, la această oră, era o tânără femeie liniștită, care se ducea în fiecare dimineață la liceu, dejuna în fiecare zi la o pensiune ieftină de pe strada Cîmpineanu (cu figuri de funcționari indiferenți, pierduți în citirea ziarelor de amiază…), avea după-masă ore de franceză la un institut particular și se întorcea acasă, aducând în servieta ei mâncarea de seară și, uneori, un teanc de teze, pe care îi plăcea să le citească, fiindcă recunoștea scrisul fiecărei eleve cu întorsăturile obișnuite de frază și greșelile, mereu aceleași, de ortografie.

Se simțea bine în casa din bulevardul Dacia, în acea cameră albă de la al șaselea etaj, mobilată cu lucruri alese de ea și cumpărate cu răbdare din economii eroice. E adevărat că mai erau și banii trimiși de mama ei, măritată în a doua căsătorie la Cernăuți, cu un bancher, de unde îi trimitea din timp în timp cărți poștale indiferente, iar de Paști, de Crăciun, mici sume de bani, dar lucrurile pentru care Nora avea mai multă afecțiune erau cele cumpărate din leafa ei de profesoară, din ore suplimentare, din taxe de examen. Îi plăcea mai ales lampa cu abajur, sub care se refugia ca să citească seara, o lampă cu picior înalt, ca un mic felinar de interior, care arunca un cerc alb de lumină și lăsa tot restul casei într-o penumbră protectoare.

Numai joi seara se ducea uneori la Filarmonică, mai ales când venea un solist celebru sau când era în program mai mult Beethoven. Păstra din amintirile ei de fată de familie, care învățase pe vremuri să cânte la pian, un respect speriat pentru marile simfonii: a treia, a cincea. Își cumpăra biletul din timp, așteptând dimineața la Feder deschiderea ghișeului, ca un cumva să se termine biletele de stalul al treilea, singurele pe care cuteza să le cumpere, nu fără a se gândi însă de două ori ce cheltuieli va trebui să suprime din bugetul săptămânii pentru ca să acopere banii de concert.

Mai erau și serile când venea Grig, din ce în ce mai rare în ultima vreme, fără ca totuși ceea ce se numește o „ruptură” (cuvânt care o speria pe Nora, ca toate cuvintele fără întoarcere) să fi intervenit între ei.

Îl aștepta fără nerăbdare, îl primea fără surpriză, uneori după lungi absențe, după lungi despărțiri, dar erau între ei prea multe obișnuințe comune și un prea vechi acord senzual pentru ca revenirile lui neașteptate să nu-i facă plăcere.

„Tu ești o iubită conjugală; ești predestinată să fi nevastă”, glumea uneori Grig, știind că nu riscă să fie luat în serios. Chestiunea fusese pentru totdeauna limpezită între ei, încă din primele timpuri ale legăturii lor, când el întrebând-o, într-o zi, cu prudență și destul de vag, dacă vrea să-i fie soție, Nora îi dăduse, privindu-l în față, singurul răspuns pe care îl aștepta, un simplu și irevocabil „nu, niciodată”.

Dar dimineața când, plecând la școală, îl lăsa dormind, era bucuroasă că, privindu-l încă o dată din prag, își putea spune: „Totuși, nu sunt o fată bătrână”. Era singurul gând care o speria într-o viață de singurătate.

Altfel, zilele, serile, nopțile treceau neschimbate și calme între aceste lucruri cunoscute. Numai uneori, privind pe fereastra ei de la al șaselea etaj, se trezea din senin lăcrimând, și atunci își ștergea grăbită aceste neașteptate lacrimi, certându-se cum ar fi certat o elevă: „Ce-i asta, Nora? Nu ți-e rușine?”

Își spunea că într-o zi se va întâmpla ceva care să schimbe totul și să o facă a începe o viață nouă, nu știa bine ce: o scrisoare, o întâlnire, o veste, dar deocamdată era bucuroasă să poată amâna cât mai mult această schimbare și să îndepărteze, într-un viitor cât mai nesigur, aceste așteptări, ea continuând să rămână între vechile lucruri, de care se simțea apărată.

O viață nouă! Cuvântul avea ceva magic.

Dar dacă pentru a ajunge la această viață nouă n-ar fi trebuit decât să spună un cuvânt sau să întindă o mână, poate că n-ar fi întins-o, poate că nu l-ar fi spus.

„Și totuși, iată-mă aici”, își spuse Nora. Aici, în casa unui bărbat pe care nu-l cunoaște.

Pe un scaun sunt aruncate hainele lui de aseară, iar lângă ele, într-o ordine exagerată, lucrurile ei, rochia, cordonul, pantofii. O cravată verde a căzut pe covor. Nora o recunoaște. E singurul lucru pe care-l recunoaște, încolo totul e străin, biroul, cărțile, tablourile, obiectele mici, aruncate într-o dezordine care respiră grabă și indiferență. Nora le privește și le întreabă pe toate.

Știe atât de puține lucruri despre omul care, plecând după o noapte de iubire, a lăsat în urma lui patrusprezece cuvinte scrise pe o bucată de hârtie! Și ea însăși își dă seama că a rămas o necunoscută pentru el. Simte în ființa ei atâtea lucruri ce n-au fost spuse, atâtea rezistențe care n-au cedat…

Pe birou era o agendă de avocat, un carton cu numere de telefon și o fotografie de fată tânără. Nora o privi câtva timp. Era blondă și purta un pulover negru, cu mâneci lungi și cu o inițială albă, sus, în stângă, ca un buzunar mic: un A oblic, de tipar.