X

DIMINEAȚA ERA ÎNNORATĂ, DAR fără ceață. Ningea liniștit. Zăpada ștersese în timpul nopții pași și urme din seara trecută.

Paul o găsi pe Nora afară, de vorbă cu Hagen. Faffner era culcat la picioarele lor. Când îl văzu pe el, se ridică încet, cu o lene majestuoasă de leu adormit. Hagen îi spuse un cuvânt într-o limbă neînțeleasă, și câinele se culcă la loc, cu botul pe labele dinainte.

— Ai dormit unsprezece ore, îi spuse Nora lui Paul.

— Numai atât?

Avea într-adevăr impresia că dormise câteva nopți într-una singură: un somn lung, cât o iarnă.

Nora îi făcu semn să vorbească încet.

— Doarme Gunther.

Și îi arătă un mic turn cu fereastră, izolat parcă de restul cabanei, unde era camera băiatului.

Cabana era făcută din piatră și bârne, cu obloane verzi și acoperișuri roșii, dar amândouă culorile erau închise, un verde de brad întunecat și un roșu ars, stins. Numai perdelele de cretonă aduceau lumină la ferestre, ca niște glastre cu flori.

Schiurile erau pregătite de drum. Pe ale Norei le căutase Hagen în pădure, de cum se făcuse lumină, și le găsise departe, într-un luminiș, cu boturile agățate de niște jnepeni. Bastoanele însă rămâneau pierdute. Hagen îi făcu Norei cu briceagul, din două crengi de brad, bastoane noi și se căznea să le fixeze în vârf două cercuri mici de alun.

— Până mâine cred că vă puteți folosi de ele. Mâine mă duc eu la Brașov după târguieli și vă cumpăr altele.

În lumina de dimineață, Hagen era tot întunecat. Avea pe umeri aceeași pelerină de stofă cenușie, cu gluga lăsată pe spate.

„Seamănă cu un pădurar și cu un preot în același timp”, gândea Nora, neîndrăznind să-l privească bine în ochi. Vorbea rar, apăsat, cu anumită împiedicare. Obrazul eră palid, încadrat de o barbă neagră, aspră, rău pieptănată.

— E mai bine să vă puneți schiurile de aici, zise el. Cu piciorul nu se poate merge. Zăpada e prea mare.

Paul se simțea pe schiuri ca pe o punte îngustă, pe care mergi în vârful picioarelor.

— Nu așa, Paul, îi strigă Nora. Calcă pe schiuri cu toată greutatea. Ai încredere în ele.

Veni lângă el și-l apucă cu mâinile de umeri, trăgându-l în jos.

— Lasă-te greu pe tocuri și pe toată talpa. Nu trebuie să te clatini.

Îi arătă cum să facă primii pași pe zăpadă, făcând ea însăși mișcările încet, descompuse.

— Suntem pe teren plat aici. Prin urmare, e exclus să aluneci sau să cazi. Mergi liniștit și mai ales mergi ferm. Împingi întâi schiul drept înainte cu genunchiul îndoit și cu piciorul stâng bine întins. Așa! Acum, trage schiul stâng până în dreptul celuilalt… bun!… și împinge-l pe el înainte… Perfect.

— Asta e totul?

— Deocamdată, spuse Nora râzând.

Paul era totuși încurcat.

— Cu bastoanele ce fac?

— Te sprijini pe ele, dar nu prea mult. Mai mult te ajuți, când tragi piciorul dinapoi înainte. Fă câțiva pași așa cum te-am învățat, și să vezi că mișcarea se potrivește de la sine. Hai să vedem.

Paul simți asupra lui ochii profesoarei. „Numai de n-aș greși”, își zise, uitându-se la vârful schiului drept. Era ca un elev scos la lecție.

Porni încet, cu mare atenție. Zăpada era moale, afânată, și în primul moment el avu impresia că schiurile se scufundă, dar pe urmă le simți alunecând fără zgomot, fără rezistență.

Nora venea în urma lui, controlându-i mișcările.

— Brațele prea depărtate. Ține-le mai aproape de corp, aproape lipite… Da, așa e bine, dar acum sunt prea țepene… Mergi mai liber, mergi mai simplu…

Hagen îi însoți câtva timp, ca să le arate drumul. Pe urmă, după ce-i scoase într-o mică poiană, se opri.

— De aici, eu mă întorc. Uitați-vă bine pe unde mergeți, ca să știți cum să veniți înapoi. De obicei, Gunther mănâncă la ora unu. Dacă întârziați, are să vă aștepte.

Rămase acolo, împreună cu Faffner, și îi privi un timp cum se depărtau.

— Știi ce mă sperie la omul ăsta? îl întrebă Nora în șoapte pe Paul.

— Știu. Pelerina lui neagră.

— Nu. Ochii. Ochii lui albaștri.

Și pe urmă, după o nouă tăcere, surprinsă de o asemănare pe care abia în momentul acela o găsea, adăugă:

— Are parcă ochii lui Gunther. La fel de albaștri.

Întoarseră amândoi capul. Hagen era nemișcat în același loc. Cu pelerina neagră pe umeri, părea, din depărtare, un trunchi de copac ars.

Terenul de schi din fața Turingului era plin de lume. Veniseră și sașii de la S.K.V., în grupuri gălăgioase. Pe panta mare ce cobora imediat de sub vârful muntelui, se antrena o echipă de militari, pentru concursurile de la Predeal. Se vedeau de departe, ca niște stele negre, căzătoare, pe un cer de zăpadă, întregul teren era ondulat de imense talazuri albe, ridicate spre cer și oprite în loc, într-o mișcare încremenită de flux.

Nora și Paul se opriseră pe o creastă de val.

— Aici ai să coborî. Paul.

— Crezi?

— Sunt sigură.

El se uită încurcat la panta ce se deschidea în fața lui. I se părea amețitor de dreaptă. „Am să cad”, își spuse în gând. Ar fi vrut să ceară un răgaz, o amânare. Nu era prea greu pentru început? N-ar fi fost mai cuminte să înceapă cu lucruri mai simple? Ridică privirea spre Nora, dar nu îndrăzni să-i spună nimic. Citea pe figura ei o neîndurare de profesor, care a pus întrebarea și acum așteaptă răspunsul.

— Uite aici, Paul. Te lași pe genunchi, ca pe două arcuri. Înțelegi? Ca pe două arcuri.

Îl privea drept în ochi și rostea cuvintele aproape silabă cu silabă.

— Bastoanele le duci înapoi, cât mai înapoi. Ca să fi sigur pe ele, lipește mâinile de șolduri. Așa. Capul înainte, umerii înainte, corpul înclinat… mai înclinat… Așa… Schiurile. Unul lângă altul, perfect paralele… Acum pleacă…

„Mai am timp să mă opresc, își zise Paul. Mai am timp să rămân pe loc, mai am timp să…”

Schiurile porniseră încet, singure. Pe urmă, avu deodată senzația că nu le mai are în picioare. Un val de zăpadă venea vertiginos spre el. „Cad!” Ceva asurzitor, un tunet sau o mare tăcere acoperi totul.

Se dezmetici brusc. Era pe schiuri, în picioare, oprit pe loc. „Poate nici n-am plecat. Poate mi s-a părut.” Se uită în jur după Nora, ca să se convingă dacă într-adevăr n-a rămas lângă ea și dacă tot acest vârtej, din care ieșea fără răsuflare, nu fusese doar un moment de amețeală. Ea îl striga de departe, de unde îi făcea semn cu mâna dreaptă ridicată în aer.

— Prin urmare, a fost adevărat, zise Paul măsurând cu ochii imposibila distanță.

Nora fu într-o clipă lângă el.

— Bravo, Paul, Sunt mulțumită de tine. Sunt mândră de tine.

Erau pe creasta unui alt val de zăpadă și aveau înaintea lor o nouă pantă, mai lungă, dar mai puțin aspră decât cea dintâi.

— Pornim? întrebă Nora

— Pornim!

Se avântă, fără să mai aștepte semnalul ei de plecare. Din nou avu senzația că schiurile își pierd din greutate și că el o ia înaintea lor, plutind sau căzând. Era o senzație de lumină intensă. Ceva îl izbi în frunte și îl orbi. Un moment, nu-și dădu seama dacă plutește mai departe sau a căzut. Pe urmă, simți că se rostogolește la vale, cu capul în zăpadă, cu picioarele în aer și schiurile împiedicate unul de altul.

Când izbuti să ridice fruntea din zăpadă, Nora era aplecată peste el, râzând.

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el buimăcit.

— Nimic mai mult decât vezi: ai căzut.

— E grav?

— Nu e grav. E solemn.

Îl ajută să se ridice de jos și-l scutură de zăpadă.

— Îți râzi de mine.

— Nu, dragă Paul, vorbesc foarte serios. Nimic nu e mai solemn la schi decât prima cădere. Schiul se învață căzând. Ai să cazi de aici încolo de zeci de ori, de sute de ori. Prima cădere, însă, asta a fost.

El se uită înapoi spre panta parcursă numai pe jumătate: lăsase în urmă două dâre paralele în zăpadă, ca două șine de tren, întrerupte în punctul căderii, ca și cum acolo schiurile ar fi sărit de pe linie,

— Nu înțeleg de ce am căzut.

— Pentru că ții genunchii țepeni. Pentru că tragi umerii înapoi. Pentru că arunci mâinile înainte.

— Mai sunt și alte motive?

— Mai sunt.

Se priviră o clipă drept în ochi, și pe urmă izbucniră în râs, amândoi deodată. „Râsul ăsta nu i l-am mai văzut”, gândi Nora. Ar fi vrut să întindă mâna spre el, cu un elan de afecțiune pentru omul tânăr pe care îl descoperea în acea dimineață. Se opri însă la timp.

— Destul am glumit. Acum să mergem mai departe.

Spunea aceste cuvinte de „chemare la ordine” ca și cum ar fi bătut cu creionul în catedră, ca să facă liniște în clasă. El o apucă de braț, oprind-o pe loc,

— Vreau să-ți spun ceva.

— Te ascult.

— Ești profesoară.

— Da. Sunt.

Pe figura ei era un zâmbet de melancolie.

— Cum îți spun ție elevele tale la școală?

— Nu știu. Probabil: „Domnișoara de franceză”.

— Ei bine, eu îți voi spune la fel. „Domnișoara de franceză”. Domnișoara mea de franceză.

— Nu. Tu îmi vei spune mai simplu: Nora. Sau, dacă vrei, Nora ta.

Se întoarse scurt pe schiurile ei și porni la vale într-un nor de zăpadă.

„Ești absurdă, Nora, ești absurdă. De ce spui lucruri stupide? De ce te lași dusă de vorbe? Ce o să creadă omul ăsta despre tine? Unde e pactul sportiv pe care l-ai încheiat cu el? Unde e discreția ta? Unde e pudoarea ta?”

Ar fi vrut să plângă. Ajunsese jos la marginea terenului, lângă pădure, într-o singură clipă și ar fi vrut să se arunce într-o cursă de zece ori mai amețitoare, ca să uite, ca să fugă de ea, ca să se pedepsească.

Abia îl mai zărea în punctul unde-l lăsase, nemișcat, pierdut între schiori care urcau și coborau pe lângă el. O urmărise probabil cu privirea de-a lungul vertiginoasei ei coborâri și avea încă ochii ațintiți spre ea, căci, iată, ridicase acum chipiul și îi făcea semn, agitându-l.

Dinspre vârful muntelui, echipa de militari cobora în grup, spre cabană, tăind terenul de-a curmezișul, ca o avalanșă. Norul de zăpadă stârnit de trecerea lor îl acoperise și pe el, și acum nu mai era de găsit. Nora îl căuta cu atenție pe linia depărtată, unde-l știa, când îl văzu deodată răsărind mult mai aproape, pe o ridicare de teren pe care o urcase nu se știa cum din partea cealaltă și o cobora acum repede.

— Prea repede, zise Nora. Mult prea repede!

Îl văzu căzând și rostogolindu-se spre vale, dar ridicându-se imediat, alb de zăpadă și pornind din nou, fără să se scuture și parcă fără să se uite încotro aleargă. Se prăbuși după primii cinci metri, și pe urmă Nora îl căută zadarnic cu privirea. Grupuri de schiori îi tăiau trecerea și îl acopereau.

„Ar trebui să-i ies înainte, să-l ajut”, își zise, dar el răsări din nou mult mai aproape, numai la câțiva metri de ea.

„În viteza cu care vine, n-are să se poată opri.” La un pas de ea, el se lăsă să cadă.

— De câte ori ai căzut?

— De cinci ori.

— Cum e?

— Este…

Nu știu cum să continue. Căuta un cuvânt pe care nu-l găsea. Pe urmă îi spuse râzând:

— Aș vrea să chiui. Aș vrea să strig.

— Strigă.

Întoarse capul spre pădure, își duse mâinile la gură și scoase un strigăt prelung: Uuuuuu… Nimeni nu răspundea din pădure, dar strigătul lui răsuna departe printre brazi.

— Și acum, zise Nora, să revenim la vorbirea articulată. Spune, cum e?

— Nu știu cum să spun. E ceva care întrece cuvintele mele. E ceva intens. E o mare lumină… Cred că sunt beat.

Se trânti în zăpadă cu brațele deschise și se rostogoli de câteva ori, ca în iarbă.

Un schior venea dinspre Turing și opri lângă ei.

— Bună vremea?

Era sasul roșcat, întâlnit în ajun la S.K.V. „Omul cu ochi de viezure”, își aminti Nora.

— Așadar, tot ați găsit loc la Turing? Drept să vă spun, nu prea credeam că o să găsiți. N-am vrut aseară să vă descurajez, dar…

— Nu stăm la Turing, îi tăie vorba Nora.

Și se întrebă în gând: „Ce o fi având azi că e atât de vorbăreț?”

— Nu la Turing? Dar unde?

Ea făcu un gest nelămurit, în sus, spre poiana Trei Fetițe…

— O cabană acolo…

— Cabana lui Gunther?

Nora nu răspunse, dar omul întrebă încă o dată, plin de neîncredere:

— Cabana lui Gunther?

Era în vocea lui o expresie de uimire, pe care ochii mici, metalici, neexpresivi n-o înregistrau, dar pe care sprâncenele mari, albite o spuneau cu o ridicare exagerată.

— Dacă ar ști bătrânul Grodeck!… zise el pe gânduri. Pe urmă porni pe schiuri mai departe.

Nora nu avu timp să-l întrebe nici cine era bătrânul Grodeck, nici ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi știut.

„Ciudate lucruri”, gândi ea.

Aveau acum de urcat întreaga pantă înapoi. Nora îi arătă lui Paul cum trebuie să meargă în zigzaguri mari, de la dreapta la stângă și cu muchia schiului înfiptă oblic în zăpadă.

— Urci în trepte mici. Fiecare pas să fie o treaptă pe care ți-o tai singur în zăpadă.

El mergea înainte, dar când ajungea, pe dreapta sau pe stânga, la marginea terenului și trebuia să schimbe direcția, se temea să nu fie luat la vale și să nu alunece cu coada schiurilor în jos.

Schiurile trebuiau întoarse acolo cu o mișcare de foarfecă, pe care Nora i-o arătă în mișcări descompuse, dar pe care, deși teoretic i se părea foarte simplă, el nu o putea face. Era un moment în care unul din schiuri trebuia aruncat în aer, întors brusc și pe urmă adus lângă celălalt, totul petrecându-se într-o singură secundă. Până acolo, lucrurile mergeau foarte bine, dar în acea clipă de suspendare pe un singur schi, Paul își pierdea echilibrul și cădea.

— Eu renunț, zise el, după câteva încercări. Se trântise în zăpadă și își încrucișase brațele.

— Eu însă nu renunț, răspunse Nora. Te rog să te ridici și să faci o întoarcere corectă. Nu plecăm de aici până nu o faci.

Se întoarseră la cabană după ora unu. Paul era flămând, obosit și entuziast.

— Mai bine rămâneam pe teren. Am fi găsit ceva de mâncare la Turing.

— Știi bine că nu se poate. Ne așteaptă Gunther.

Gunther nu-i aștepta. Hagen le spuse că băiatul nu poate coborî la dejun și îi roagă să mănânce fără el.

— E obosit. N-a dormit toată noaptea. Are nevoie de odihnă.

Nora voi să urce până în camera lui din turn, ca să-l vadă, dar Hagen o rugă să renunțe.

— Nu e nimic grav. Să-l lăsăm să doarmă. Dacă se odihnește bine, seara va veni jos.

— Se întâmplă lucruri ciudate în casa asta, zise Nora la masă.

— Ciudate? întrebă Paul. Nu văd.

— Tu nu vezi nimic acum, dragul meu.

— Ai dreptate. Sunt amețit, sunt beat.

Avea înaintea ochilor numai întinderi albe de zăpadă, pe care se vedea zburând. Închise ochii și încercă să suspende în el orice gând, ca în acea fulgerătoare senzație de plutire, de zbor, de cădere. Ce era de neimaginat, de neregăsit, era tăcerea adâncă ce se făcea în el în acel moment.

— Din fericire, nu durează, spuse deodată cu glas tare.

— Ce? întrebă Nora surprinsă.

— Nu știu cum să-ți spun. Căderea. Zborul. Șocul. E o singură secundă. Dacă ar fi două, poate am muri.

Nora îl privi cu un surâs potolit. Cunoștea și ea acest delir al primei zile de schi și știa că va trece. Dar îi plăcea să vadă pe figura lui obosită această izbucnire de lumină, îi plăcea să asculte copilăroasa lui exaltare.

— E amețitor, Nora. Nimic în lume, nici vinul, nici muzica, nici iubirea… nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atâta lumină. Mă întreb dacă e posibil, mă întreb dacă sunt eu, mă întreb dacă miracolul mi se întâmplă mie.

„Ce tânăr e”, se gândea Nora. O speria puțin prea marea lui fericire, dezordonata lui bucurie. Se simțea lângă el prea rezonabilă, prea împăcată. „Poate prea bătrână”, își zise cu zâmbetul ei de profesoară.

Paul voi să plece îndată după-masă. Abia aștepta să ajungă din nou pe terenul de exerciții.

— Să ne grăbim cât e lumină. La patru se întunecă.

Mergea înainte pe schiuri, cu pași lungi. Nora, din urmă, îi corecta ținuta, făcându-i mereu aceleași observații.

— Brațele mai apropiate… Capu-l sus… Nu te uita la schiuri… Privește drept înainte…

Din toate părțile, zarea era închisă de o perdea alburie de nori.

Nora se oprise pe loc.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Paul, mirat că nu mai aude din urmă glasul profesoarei.

— Nimic. Ascult.

Ningea pe toată Țara Bârsei, pe toată valea Timișului, zeci de tone de zăpadă cădeau în fiecare moment, într-o nesfârșită tăcere.

— Totdeauna m-a îngrozit gândul că aș putea muri de înec, spuse Nora. Potopul cred că a fost ceva dezgustător. O lume care moare înecată. O aud cum gâlgâie, cum se zbate în umezeală, în putreziciune. Dar un potop de zăpadă mi-ar plăcea. Să dormi, să mori în zăpadă, nimic nu poate fi mai frumos, mai curat. E moartea pe care o aleg.

— Se poate, zise Paul. Dar eu aleg viața. Ieri aș fi murit bucuros. Mi se pare că ți-am și propus. Astăzi însă vreau să trăiesc.

— Și eu, râse Nora.

Se priviră cu seriozitate, ca pentru un legământ, ca pentru o mare hotărâre comună.

Ajunși din nou la Turing-Club, Paul ar fi vrut să reînceapă imediat cursele lui de dimineață, dar Nora îl opri.

— Trebuie să facem un program de instrucție. Până acum te-ai jucat, dar acum e timpul să înveți.

Entuziasmul lui Paul scăzu dintr-o dată.

— Ce vrei să învăț? îmi ajunge cât știu.

Spusese aceste cuvinte aproape răstit. Era în el un fel de rea-voință de elev leneș, pe care Nora o cunoștea, de la școală, prea bine ca să se sperie, sau ca să se supere. Prefera să treacă mai departe, ca și cum n-ar fi băgat de seamă.

— Începem cu un exercițiu de plug. Plugul este o frână. Te ajută să-ți micșorezi viteza, ba chiar, dacă viteza nu e prea mare, să te oprești. Mișcarea e foarte simplă, în loc să mergem cu schiurile paralele, le deschidem într-un unghi, cu vârful înainte. Să te uiți cu atenție cum fac eu, și pe urmă vom încerca împreună.

Nora porni în poziția de plecare, pe care i-o arătase dimineața, dar, când începu să ia viteză, îndoi și mai mult genunchii și depărtă schiurile unul de altul în partea dinapoi, apropiindu-le însă și mai mult în față. Cu vârfurile unite, cele două schiuri se deschideau ca două lame de foarfece, iar alunecarea se încetini automat, împiedicată parcă de o frână.

— E greu? întrebă Nora.

— Nu. Am impresia că e simplu.

Era totuși mai greu decât i se păruse privind, căci de la prima încercare căzu. În momentul în care voise să depărteze schiurile unul de altul, simțise în gleznă o rezistență neașteptată, ca și cum cineva i-ar fi pus piedică.

Se ridică din zăpadă fără niciun cuvânt și porni din nou. Schiurile i se păreau nespus de ușoare, zăpada era moale și adâncă, senzația de alunecare la vale era ca o delicioasă plutire – dar glasul Norei îl chema la datorie: plug! plug!

Încercă din nou să deschidă schiurile și din nou simți aceeași rezistență, care îl aruncă la pământ.

Începea să-i fie necaz pe Nora, pe zăpadă și mai ales pe acest blestemat „plug”, care nu mergea.

— De ce cad?

— Pentru că greșești. La schi, lucrurile sunt foarte simple: cine greșește cade.

Ar fi vrut să obțină de la el un surâs, dar el nu primi să glumească. Cu cozorocul căzut pe ochi, cu tunica plină de zăpadă, cu schiurile împiedicate unul de altul, era ca un elev supărat.

— Să începem din nou, Paul. Cu mai multă atenție. Trebuie să te lași cu toată greutatea pe amândouă schiurile. Când intri în plug, nu întoarce schiul pe muchie: lasă-l plat cu toată talpa pe zăpadă.

Paul se răzvrăti.

— Nu, Nora, nu mai vreau. E prea complicat. Nu vreau să mai învăț. Cât știu mi-e de ajuns. Vreau să alerg. Vreau să cad. Ca azi-dimineață.

Porni repede, de teamă să nu-l oprească ea, cu schiurile paralele, înclinat deasupra lor și cu brațele deschise larg, ca două aripi. După primul avânt, simți că nu mai e stăpân pe mișcările lui, că nu mai poate nici întoarce, nici opri și că e prins într-un vertiginos zbor. Din nou aceeași lumină albă, intensă îl copleși. Dincolo de această lumină nu mai era nimic – nici el, nici lumea. Imagini răzlețe – un pom, încă unul, o fată, un fanion roșu – treceau pe lângă el într-o nebunească viteză și piereau în urma lui ca într-un vis.

Nu-și dădu seama când a căzut. Câteva secunde i se păru că zborul continuă. Era în el o mare lumină, care nu se stingea.

Nora era deasupra lui, tăcută, așteptându-l să se dezmeticească. Paul o întrebă râzând.

— Acum ai să mă cerți, nu?

— Nu.

Se trânti în zăpadă, lângă el, și îl apucă prietenește de braț.

— Ascultă-mă, Paul. Sunt două mari primejdii la schi: să crezi că e foarte greu și să crezi că e foarte ușor. Schiul nu e nici atât de greu cât credeai tu ieri, dar nici atât de ușor cât crezi azi. Ceea ce faci tu nu e nici măcar un act de curaj: e o nebunie. A face schi nu însemnează să aluneci orbește la vale. Trebuie să fi stăpân pe viteza ta. Să poți opri când vrei. Să poți întoarce când trebuie. Dacă vrei să te sinucizi, spune-mi. Cunosc alte metode mai sigure.

Vorbea cu vocea ei egală, calmă, de profesoară. Paul o asculta supus.

— Spune ce vrei să fac, și voi face.

— Trebuie să mă asculți. Trebuie neapărat să mă asculți. Vreau să fac din tine un bun schior. Poate că toată viața ta de aici încolo depinde de acest lucru…

Nu i se părea exagerat s-o audă vorbind astfel, într-adevăr, dacă schiul era această mare lumină, pe care câteva secunde, numai, o trăise într-adevăr, poate că o întreagă viață putea începe din nou.

— Ne întoarcem la plug? întrebă Paul resemnat.

— Da, ne întoarcem. Și nu-l lăsăm până nu-l știm. O dată, de zece ori, de o sută de ori. Promiți?

— Jur.

Se întoarseră la cabană târziu, pe întuneric. Hagen îi aștepta în fața casei, cu un felinar pe care îl agita printre brazi, ca să le arate de departe drumul. Faffner îi întâmpină mârâind prietenește.

În casă era cald, focul ardea cu flăcări mari în cămin. Un miros de ceai și de foi de tutun îi dădea căldurii ceva aromat, adormitor.

— Unde e Gunther? întrebă Nora.

Hagen nu răspunse la întrebare, dar îi întinse Norei o hârtie.

— Gunther vă trimite asta.

Nora desfăcu hârtia și citi: „Mi-a spus Hagen că ați întrebat de mine. Vă mulțumesc. Îmi pare rău că nu pot coborî nici astă-seară. Vă rog să rămâneți. Sunt fericit că vă aflați aici. Cred că mâine vă voi putea vedea.”

Nora ridică o privire întrebătoare spre Hagen.

— E bolnav?

— Nu e bolnav. E obosit.

Era vădit că omul nu vrea să spună mai mult. Nora îl privea cu oarecare teamă. „De ce am rămas singură cu ei?” Paul se urcase sus, ca să-și schimbe hainele de schi, prea ude de zăpadă. Îl auzea umblând prin odaia de deasupra. Îi trecu prin minte un gând stupid, dar calmant. !Dacă strig, mă aude.”

Hagen își scoase pelerina de pe umeri și rămase în surtucul lui negru de postav. „Are ochi așa de albaștri și este totuși așa de întunecat!” gândi Nora. Era lângă etajera cu cărți, în fața acelui portret delicat de femeie, la care se uitase și aseară.

— E mama lui Gunther?

— Da. E tânără doamnă Grodeck.

„Are ochii lui Gunther, dar nu are privirea lui”, își spuse Nora, amintindu-și expresia de tandrețe pe care o avusese băiatul privind același portret.

— Nu vine pe aici?.

— Cine?

— Doamna Grodeck! Tânără doamnă Grodeck, cum spui dumneata.

Hagen nu răspunse. Întrebarea părea că-l neliniștește.

— Mă duc să văd ce face Gunther, zise el deodată.

Poate are nevoie de mine.

Nora se duse spre fereastră și rămase acolo câtva timp pe gânduri. Nici nu-l auzi pe Paul când coborâse scările și se apropiase de ea. Tresări cu o mișcare de spaimă când el îi puse mâna pe umăr.

— Ce e cu tine, Nora? Ce s-a întâmplat?

— M-ai speriat. Nu știam că ești tu.

— Dar cine putea fi?

— Nimeni, desigur. Dar sunt atâtea lucruri stranii în casa asta.

— Ce fel de lucruri stranii?

— Nu știu bine. Băiatul din turn, care nu coboară și pe care e interzis să-l vedem. Omul cu pelerina neagră, care nu răspunde la întrebări. Portretul despre care nu e voie să întrebi pe nimeni…

Afară, câinele, care auzise voci, veni prin zăpadă până sub fereastră și se ridică cu labele pe zid, privindu-i prin geam cu ochii lui buni, umezi.

Nora îi deschise ușa.

— Intră, Faffner, înăuntru. Poate că știi tu să ne spui ce se petrece aici.

Câinele se lăsă mângâiat pe blana lui de urs, pe botul lui mare, somnoros. Lângă urechea dreaptă, pe jumătate ruptă, avea o cicatrice, care urca până sub grumaz.

— Ești și tu un om pățit, îi spuse Nora și îl trase lângă fotoliul ei, aproape de cămin.

Cu Faffner lângă ea, se simțea apărată fără să știe bine împotriva cui. Ar fi vrut să rămână acolo în fotoliu, ore întregi…

Masa de seară ținuse mult. Mâncaseră în doi, serviți de Hagen, într-o tăcere pe care n-o întrerupea decât clinchetul farfuriilor și uneori mârâitul câinelui adormit lângă cămin.

— Dacă vă duceți la culcare, le spuse Hagen, lampa cea mică de pe etajeră nu e nevoie s-o stingeți. De obicei rămâne aprinsă toată noaptea.

Îl auzeau acum cum închidea obloanele de afară, la ferestre și la uși.

„E așa de târziu? se întreba Nora. Va trebui într-adevăr să mergem la culcare?”

Se gândea cu puțină neliniște la momentul acela, își aduse aminte că totuși Paul era un străin sau cel mult un camarad. Noaptea lor de dragoste, singura lor noapte de dragoste, fusese o întâmplare, o neînțelegere, un lucru uitat, asupra căruia nu voia să revină. Legase cu el, la plecare, cu cea mai sinceră bună-credință, un pact sportiv, un pact bărbătesc, și era hotărâtă să-l țină. Noaptea trecută dormiseră unul lângă altul ca doi soldați după un marș lung, doborâți de oboseală. Dar acum îi era frică de noaptea care venea și care-i găsea treji, cu ochii deschiși.

Pentru prima oară îi păru rău că n-au rămas în dormitorul comun de la Turing-Club. Acolo, cel puțin, lucrurile ar fi fost clare, fără primejdie, fără ispită…

— E târziu, Nora, spuse Paul venind spre ea. Nu ne culcăm?

Punea întrebarea cu simplitate, fără neliniște, fără nerăbdare. Era ceva sigur în el, ceva împăcat.

Ea nu știu cum să răspundă. Nu ezita, dar nici un găsea gestul sau cuvântul cu care să-l urmeze.

— Să primim lucrurile așa cum vin, spuse tot el. Să ne lăsăm puțin în voia lor, vrei?

O cuprinse în brațe și o sărută lung pe ochi, pe buze. Nu era un sărut pasionat, dar era un sărut cald, greu.