IX

NORA RAMASE CÂTEVA CLIPE în prag, ezitând să intre. Era lumină, era cald. Își duse mâna la gât, ca să-și ia fularul de lână, și nu-l găsi. „L-am pierdut, probabil, pe drum.”

Lângă fereastră erau o masă și o lampă cu glob alb. Cineva ședea acolo într-un fotoliu și o privea, iar în picioare, puțin în umbră, era omul eu felinarul. „Ar trebui să-l stingă”, gândi Nora, uitându-se spre acea lumină, care încă ardea. Pe masă era un cuțit, o carte cu scoarțe galbene și un ceas care arăta o oră imposibilă: 9 și 10. Se uită cu atenție la fiecare obiect în parte.

— Ceasul ăsta stă, spuse ea și îl arătă cu degetul, fără să știe cui.

Pe urmă se prăbuși, dându-și seama că se prăbușește și mai având timpul să-și spună: „Ar trebui să nu cad, ar trebui să nu plâng”. Plângea în hohote, cu capul în mâini, cu lacrimi fierbinți, pe care le simțea arzând pe obrajii înghețați, pe degetele înțepenite.

Auzea pași apropiindu-se, voci care se opreau deasupra ei. Cineva o mângâia pe părul plin de zăpadă.

Un glas tânăr șoptea cuvinte puțin cântate, ca într-un vers:

Se opri un moment din plâns, ca să audă mai bine și să înțeleagă, dar lacrimile, o clipă ținute în loc, izbucniră iar, ca într-o nouă cădere.

Două brațe puternice o ridicau de jos, cineva trăgea un fotoliu spre cămin.

Ca prin ceață, întrezărea în gura căminului butuci mari de jar arzând fără zgomot. Mâini atente, sigure îi scoteau tunica udă de zăpadă și îi puneau pe umeri o haină groasă de catifea – poate o haină de vânătoare - care mirosea slab a foi de tutun.

Nora deschise ochii. Avea la picioarele ei un băiat tânăr, care o privea probabil de mai multă vreme, în tăcere.

— Sie haben wahrscheinlich den Weg verloren. Wohin gingen Sie denn? Von wo kommen Sie denn? 13

Nora nu răspunse nimic. Băiatul avea ochi albaștri-deschiși, o frunte înaltă, tristă, luminată de văpaia focului din cămin și un zâmbet puțin ironic. „E un copil”, gândi ea și întoarse capul să găsească pe altcineva în acea casă străină, pe cineva căruia să-i poată cere iertare pentru cele întâmplate. Dar nu mai era nimeni, nici măcar omul cu felinarul.

— Nu trebuie să vă fie frică. Sunteți aici la adăpost. Aveți nevoie de odihnă. Dacă vreți, puteți dormi.

Vorbea de astă dată românește, cu accent săsesc, dar fără apăsare, cu un fel de întârziere, care desfăcea silabele una câte una.

Se ridicase în picioare. Acum, când nu mai era în bătaia flăcărilor, fruntea îi era palidă, dar ochii – mereu vioi, în albastrul lor copilăros.

Nora își aminti că văzuse din prag un ceas, dar nu mai ținea minte unde și îl căută cu privirea.

— Cât să fie oare ceasul?

— Nouă jumătate.

Ea repetă cuvintele, fără să le înțeleagă. „Nouă jumătate”… Ce fel de nouă jumătate?… Avea în privire o neliniște care aștepta răspuns, care cerea ajutor.

El se înclină din nou spre ea și o privi drept în ochi, vorbindu-i rar și scuturând-o ușor de umeri, ca și cum ar fi vrut s-o trezească din somn.

— E nouă jumătate seara. Mă auzi? Este joi, 20 decembrie 1934, e seară și e ora nouă jumătate.

Nora își duse mâinile la tâmple, ca să-și adune gândurile.

— E de necrezut. Aveam impresia că am rătăcit ore întregi. Mi se părea că trebuie să fie foarte târziu, că noaptea e pe sfârșite…

Se opri cu un gest de amețeală, de nedumerire… Băiatul din fața ei o asculta mereu. Nora continuă cu oarecare greutate, cu o voce pe care nu și-o recunoștea.

— Veneam de la cabana Turingului. E lume multă acolo. Ieșisem să mă plimb, să respir, să fiu singură. Când am vrut să mă întorc, n-am mai găsit drumul. Mi-au alunecat schiurile, am căzut. Aveam cu mine o lanternă, care s-a spart sau, poate, s-a pierdut… Pe urmă nu știu ce a mai fost. Am mers, am mers…

Rămase câtva timp tăcută, și pe urmă întrebă cu oarecare neliniște:

— E departe?

— Ce?

— Cabana Turingului.

— Câteva sute de metri.

— Ar putea cineva să mă însoțească până acolo, sau să-mi arate drumul?

— Se înțelege că da, dar nu credeți că e mai bine să rămâneți aici? Cel puțin până mâine dimineață?

Nora citi în privirea lui anumită îngrijorare, puțină compasiune, deși un zâmbet ușor de ironie persista încă. „În ce hal trebuie să fiu, Doamne!”

— Nu vreau să vă sperii dar cred că aveți nevoie de odihnă. Este sus o cameră liberă. Am spus să se facă foc.

Nora își trecu încet mâna dreaptă pe frunte, pe obraji.

— Aveți o oglindă?

— Am spus că nu vreau să vă sperii și v-am speriat. Nu e nimic grav. O zgârietură pe tâmpla dreaptă și alta aici, pe frunte. A curs puțin sânge. Să căutăm vată și alcool.

— Am eu în rucsacul meu. Dar e sus la Turing.

— Trimitem pe cineva să-l aducă.

Nora rămase un moment la îndoială, gata să primească, dar pe urmă refuză.

— Nu, nu pot să rămân.

— De ce?

— Pentru că nu sunt singura. Am plecat fără să spun că plec. Trebuie să mă întorc. Poate a băgat de seamă că lipsesc, poate mă caută…

— Soțul dumneavoastră?

Nora se uită la el, surprinsă de acel cuvânt, pe care nu-l gândise niciodată și care acum îi făcea imposibil orice răspuns. „Pot eu să-i spun copilului ăstuia, pot eu să-i spun…”

El nu o lăsă să-și termine gândurile.

— Vă cer iertare pentru întrebarea mea stupidă. Dar oricine ar fi, să vie aici.

Avea o neașteptată siguranță în gest. Trecuse peste acel moment penibil cu o discreție de om bătrân. Numai o ușoară roșeață pe fruntea până atunci palidă îl trăda pe adolescent. „În ce clasă o fi?” se întrebă Nora. Purta un pulover roșu cu mâneci lungi, și la gât o eșarfă de lână, tot roșie, dar de un roșu-închis, aproape negru.

Părul blond, tăiat pe tâmple scurt, nemțește, îi cădea în față pe frunte. „Trebuie să-i stea bine în uniforma lui de liceu.”

Pe o ușă laterală intră în momentul acela omul cu felinarul. Nora îl recunoscu după statura lui înaltă de uriaș. Aducea pe brațe câțiva butuci pentru foc. Era îmbrăcat cu un surtuc vânătoresc, închis până sus, ca o haină neagră de pastor. În picioare avea cizme înalte, iar pe umeri o curioasă pelerină de stofă cenușie, largă, cu o glugă lăsată pe spate.

Băiatul blond îi vorbea într-o limbă pe care Nora n-o înțelegea. Vocalele erau greoaie și surde. Poate olandeză, poate un dialect flamand… El râse de aceste presupuneri.

— O! nein! Es ist nur sächsisch. Wir beide sprechen immer sächsisch. 14

Dar omul cu felinarul înțelegea românește, ba și vorbea cu oarecare greutate, destul de limpede însă. Nora îi explică unde va găsi rucsacul ei și ce trebuie să spună domnului care doarme la Turing-Club, în dormitorul comun, pe patul numărul 15.

„Ar trebui să-i scriu câteva cuvinte, se gândea ea. Poate că nu va voi să vină.”

Dar omul cu pelerina cenușie își ridicase gluga și plecase. Se auzeau încă cizmele lui afară.

— Mă numesc Gunther Grodeck, spuse băiatul cel blond când rămaseră singuri. Am 21 de ani. Sau, ca să spun drept, nu-i am încă.

Tăcu un moment, cu o neașteptată întunecare, și șopti:

— Din nefericire, încă un. Pe urmă se scutură din această tristețe și adăugă scurt, cu îndârjire, ca și cum ar fi amenințat pe cineva: Dar îi voi avea!

Nora zâmbi.

— Când?

— În martie. La sfârșitul lui martie.

— Să avem deci răbdare. De ce să ne grăbim? E urgent?

O paloare străvezie trecea peste figura lui, fără să-i acopere însă ochii, rămași clari.

— Trebuie să vă fie foame, spuse el cu vădita voință de a schimba vorba. Vă rog să mă iertați că nu v-am întrebat până acum. Mă duc să văd ce se poate găsi.

Ar fi vrut să-l oprească (“Nu, nu mi-e foame, mi-a fost, mi-a trecut…), dar el ieșise din cameră, lăsând-o singură.

Era o odaie mare, cu pereții luminoși, albi și cu grinzi negre, fumurii. Pe un perete era o scoarță roșie și două carabine vechi. Fotoliile și un divan erau făcute dintr-o cretonă înflorată, de culori deschise, și tot din aceeași cretonă erau și perdelele la ferestre. Căminul era țărănesc, cu vatra deschisă larg, parcă ar fi fost o ușă de intrare spre altă încăpere. Întreaga odaie semăna în același timp cu o cabană de vânătoare și cu un hol.

Pe o etajeră erau câteva cărți nemțești și un portret de femeie desenat în creion. Desenul era fin, estompat, parcă puțin șters de vreme.

Gunther, revenind în cameră, o găsi pe Nora în fața acelui portret.

— E mama, zise el.

— Locuiește aici?

Băiatul tăcu o clipă. Pe urmă, ca întors din depărtate gânduri, spuse:

— Aici locuiesc numai eu cu Hagen.

— Hagen? întrebă Nora, neștiind despre cine e vorba.

— Hagen e omul care v-a deschis. Omul cu pelerina neagră. Trebuie să-l cunoașteți din nume. Nu vă amintiți? din Niebelungi? Din Götterdämmerung 15? Întunecatul Hagen!

— E numele lui?

— E numele pe care i l-am dat eu. Cred că i se potrivește. Vă rog să nu-i spuneți altfel. Aici pe munte, toată lumea știe că-l cheamă așa.

— Aici pe munte… repetă Nora gânditoare. La drept vorbind, nici nu știu bine unde mă aflu. Știam că există pe tot muntele numai două cabane. Despre casa asta nu mi-a vorbit nimeni.

— Pentru că n-o știe aproape nimeni. Am clădit-o astă-toamnă. Când a căzut prima zăpadă, în noiembrie, nici un eram gata. Nici acum nu suntem cu totul gata.

Seara, pe întuneric, nu se prea bagă de seamă, dar mâine dimineață o să vedeți că lipsesc multe lucruri. Poate o vom termina la primăvară, dacă va mai fi nevoie de ea. Da, poate…

Din nou era în expresia lui ceva îndârjit, ca o amenințare adresată cuiva nevăzut. Pe urmă zâmbetul lui ironic aduse puțină pace pe acea figură de copil îngândurat.

— Trebuie să știți că aici nu intră nimeni. Vreau să spun că nu primim pe nimeni. Faffner nu ne-ar lăsa.

— Faffner?

— Faffner e câinele meu. L-ați văzut poate adineauri afară. E un câine mare, ciobănesc. Mă întreb de ce nu v-a atacat.

— Vă pare rău?

— Nu. Am încredere în el. În familia noastră, în familia Grodeck, Faffner și cu mine avem aceleași antipatii. Faffner urăște oamenii pe care îi urăsc.

Avea, sub paloarea lui de copil, mânii scurte, intense, care nu durau decât o secundă și se stingeau apoi într-o mare tristețe.

— Trec zile întregi, zise Gunther, în care nu auzim nicio voce străină, nu vedem niciun om străin.

— Totuși, ziceai că nu sunteți departe de cabana Turingului.

— Nu departe, dar bine ascunși. Cunoașteți Dreimäderlwiese?

— Poiana Trei Fetițe?

— Dacă vreți… Eu îi spun pe numele ei săsesc. Așa m-am obișnuit. Ei bine, cabana mea e ceva mai sus, spre nord, nord-vest.

— Nu se poate! exclamă Nora.

— De ce nu se poate?

— Pentru că nu mai înțeleg nimic… Mă credeam cu totul în cealaltă parte a muntelui, pe celălalt versant. Când am plecat, știu bine că am luat-o spre vârf, cu gândul să caut drumul care coboară la Timiș. Nu înțeleg cum am ajuns aici.

— Rătăcind.

Nora repetă cuvântul după el.

— Da… Rătăcind…

Gunther luă un creion și un bloc de hârtie și se apropie de Nora.

— Mi se pare că tot nu sunteți lămurită. Iată! Să zicem că aici e cabana S.K.V., aici cabana T.C.R., aici Dreimäderlwiese…

Creionul lui trăgea linii subțiri pe hârtie. Nora urmărea cu atenție mica hartă improvizată.

— Ei bine, dacă unim cu câte o linie dreaptă cele trei puncte avem un triunghi, și cam în mijlocul acestui triunghi, iată, aici, este cabana noastră.

Afară, sub fereastră, câinele mârâia.

— Se întoarce Hagen, zise Gunther.

— Singur? întrebă Nora cu o teamă pe care nu o putea ascunde.

— Nu. Dacă ar fi singur, Faffner nu s-ar fi trezit din somn. Mai este cineva.

Ascultară amândoi în tăcere pași care se apropiau. Gunther era rezemat de cămin, cu brațele deschise. Se uita spre ușă și spuse, cu un glas șoptit, pe care Nora își aminti a-l mai fi auzit în acea seară:

„Mancher auf der Wanderschaft

Kommt aus Tour auf dunklen Pfaden…” 16 

Auf dunklen Pfaden… Pe întunecate cărări…

„Într-adevăr, gândea Nora privindu-l pe Paul, care intrase; într-adevăr, nimeni nu vine dintr-o mai adâncă noapte, pe mai întunecate cărări decât omul ăsta.”

Merse spre el, ca să-l întâmpine.

— Dacă ai ști câte s-au întâmplat!

I se părea că nu l-a văzut de mult, că-l regăsește după o lungă despărțire și ar fi vrut să poată face pentru el ceva – un gest de tandrețe, unul de recunoaștere, un semn de înțelegere – dar tăcerea lui o descuraja.

Îl luă de braț, ca să-l prezinte lui Gunther; băiatul însă ieșise fără să spună vreun cuvânt și îi lăsase singuri.

— Vino aici, lângă foc, Paul.

Îl sili să șadă în fotoliu.

— Ce obosit ești! Trebuie să mă urăști. Te port de atâtea ceasuri prin pădure, prin zăpadă. De câte ore umblăm? Mi se pare că sunt zile și nopți de când am plecat. Spune, mă urăști, nu-i așa?

El rămăsese cu ochii ațintiți asupra flăcărilor din cămin.

— Nu, Nora. Aș vrea să țină mereu. Aș vrea să nu mă întorc niciodată. Întinse mâna dreaptă spre flacăra din cămin, ca și cum ar fi vrut s-o prindă între degetele lui deschise. Mă tem de un singur lucru: că nu e adevărat… că n-am plecat… că totul se petrece în vis… pădurea, muntele, noaptea… că totul nu e decât un vis, din care s-ar putea să mă trezesc.

Vorbea în șoapte, ca și cum s-ar fi temut ca propriile lui cuvinte să nu tulbure acest vis.

— Uită-te la flacăra asta care arde… Seamănă ea cu o flacără adevărată? Unde ai mai văzut, decât în vis, o flacără așa de albastră, așa de ușoară… Uite, trec cu degetele prin ea, și nu arde.

Nora, cu o mișcare vie, îl prinse de mână și îl opri la timp.

— Paul, tu ai febră. Nu știi ce vorbești. Trebuie să te culci, să dormi.

El părea că nici n-o aude și continua să vorbească cu același glas înăbușit.

— Când a venit omul acela cu pelerină neagră și m-a bătut pe umăr și mi-a spus să viu cu el, nu l-am întrebat nimic, dar încă o dată mi s-a părut că totul se întâmplă în vis.

Își ridică ochii spre ea.

— Și tu, Nora, nu ești și tu cu mine, în același vis? De unde e rana asta la tâmplă? De unde sângele ăsta pe frunte? Ești sigură, spune, ești sigură că nu ne înșelăm? Ești sigură că e adevărat?

— Vrei să fie adevărat? îl întrebă ea în șoaptă.

— Vreau să dureze. Să nu se termine. Să nu mă întorc.

— Unde?

El făcu un gest vag cu mâna, arătând ceva dincolo de fereastră, dincolo de noapte…

Erau la masă toți trei, tăcuți. Se auzea numai pasul greu al lui Hagen, care le aducea pâine și vin. Un butuc de jar se prăbuși în cămin cu un zgomot surd. Întoarseră toți trei capetele într-acolo: flăcările, un moment înviorate, se linișteau ușoare pe o grămadă arzătoare de cărbuni și cenușă.

De afară, sub fereastră, se auzea o răsuflare grea, ca de urs.

— E Faffner, spuse Gunther. Nu poate să doarmă.

Simte că se întâmplă ceva neobișnuit.

Era la masă între Nora și Paul. Se uita la unul și la celălalt cu o privire gravă, în care ochii lui albaștri își pierdeau zâmbetul.

— Mi-ar fi greu într-adevăr să vă spun cât de neobișnuită este venirea voastră aici… cât e de neobișnuită pentru noi trei, pentru Hagen, pentru Faffner, pentru mine…

Se ridică de la masă, se duse spre fereastră și rămase acolo câtva timp, cu fruntea lipită de geam, uitându-se afară, în noapte.

Cu o voce schimbată, spuse ca pentru el, șoptind, parcă ar fi fost un descântec:

„Wanderer tritt still herein;

Schmerz versteinerte die Schwelle.

Da erglänzt în reiner Helle

Auf dem Tische Brot und Wein” 17

Se lăsă apoi o tăcere adâncă, după care Nora îl întrebă, tot în șoapte;

— Ce este?

— Un poem. A fost scris mai demult, de un austriac tânăr, mort în război. Se cheamă Ein Winterobend… O seară de iarnă… Și întorcându-se spre ei, îi întrebă: Nu vi se pare că seamănă cu seara aceasta?