I

Am respins azi încă o ofertă. Sper să fie ultima. J. K. L. Wood, corespondent și redactor la New-York Herald m-a privit cu o sinceră stupoare, a rupt cecul pe care îl plimbase jumătate de oră pe masa mea și mi-a spus sec: „Domnule, nu sunteți un om de afaceri“.

Nu sunt. Dar gândul că aș fi putut povesti pentru un magazin ilustrat o istorie care mă privește, mi se pare de un rar ridicol. Nu mi se iartă că am răpit music-hall-ului un număr de senzație „Arabella and partner“, spunea adineauri J. K. L. Wood, era un număr retribuit seral cu 620 de dolari, plus cheltuieli de deplasare. Publicul vrea să știe de ce anume am renunțat la această retribuție și la aceste cheltuieli. El vrea să știe unde se află Arabela și – dacă e posibil – de ce Arabela m-a iubit pe mine sau de ce am iubit-o eu pe ea.

Am în sertarul din dreapta o fotografie a ei, din prima vară pe care am petrecut-o împreună. Să fi fost pe la sfârșitul lui august, la Talloires. (Ar trebui, într-o zi să-mi clasez hârtiile și să-mi datez, pe cât posibil fotografiile. Detestabilă memorie). Era într-o rochie albastră, foarte deschisă, cu un guler școlăresc alb, numai cu sandale în picioare, fără ciorapi, cu capul gol, nepudrată, puțin palidă, dar odihnită și albă în soare. În fotografie am prins-o cu mâna ridicată brusc spre mine – gest speriat care nu era al ei fiindcă voia cred, să-mi spună s-o aștept o clipă pentru poză. Îmi imaginez fotografia asta mică apărând într-un ziar și mă cutremur. Nu e nici decență, nici prejudecată, nici sentimentalism: dar păstrez pentru mine lucrurile care sunt strict ale mele și mi se pare că gestul acela surprins are încă și astăzi o căldură imediată de strigăt.

E de mirare cum zilele în care se întâmplă ceva definitiv în viață, nu au nimic deosebit de celelalte în care nu se întâmplă nimic. Niciun semn. Nicio prevestire. Avusesem în acea seară de noiembrie o întâlnire în Place Pigale cu un atașat de presă al unei legații amice, în vederea unei note pe care trebuia s-o redactăm împreună. Omul nu venise. Mi-era silă să mă întorc acasă devreme. Am luat-o în sus spre Medrano. Îmi place mirosul pistei de circ, roșul violent al perdelelor din fund, dincolo de care se aude nechezatul cailor ce își așteaptă rândul, prostul gust al femeilor bariste, mustățile clasice ale cavalerului-director și lumea multă din jur care râde năvălitor, fără dificultate. Plăceri de estet dezabuzat. Plăceri oricum.

Se începuse de mult. Când am intrat, era liniște. Liniștea, care precede la circ numerele de salt mortal. Mi-am aruncat ochii pe program.

Trio Darties

Dikki et Miss Arabela

Deoparte și de alta a pistei, la mare înălțime, erau două bare pe care, ca într-un cadru, se legănau doi atleți în roșu. În centru, o bară de lemn, legată cu două frânghii de plafonul circului, oscila liberă, așteptând. Pe pistă, un fel de clown spân, arăta cu gesturi mari ce avea să se întâmple. Cei doi atleți în roșu trebuiau să sară deodată, unul din dreapta, celălalt din stânga, pe bara mobilă din mijloc, să o prindă fiecare cu o singură mână și pe urmă, cu aceeași mișcare, să sară de acolo înspre cele două bare laterale, unul în locul celuilalt. La o înălțime de vreo treizeci de metri, un dublu salt de mare lungime, fără plasă.

Luminile se stinseră. Patru reflectoare de culori diferite băteau puternic în sus. Spre atletul din dreapta și spre cel din stânga, două. Spre bara deșartă din mijloc, un reflector alb, care dădea oscilațiilor ei deasupra circului un aer de fatalitate. Al patrulea reflector proiecta mai sus o lumină albastră slabă și descoperea acolo o prezență pe care nu o băgasem în seamă: într-un leagăn de mătase, o femeie. Brună, decorativă, într-un maieu argintiu, cu o brățară de pietre mari pe brațul drept, picior peste picior, privea de acolo totul cu o nepăsare absolută, purtând doar în colțul stâng al buzelor, un surâs întâmplător.

Toba mică bătu precipitat. În jurul meu, nu se auzea respirația nimănui. Pe urmă, o bătaie surdă de tobă mare, un salt, patru mâini zmucindu-se pe bara din centru, o singură oscilație a ei și... gata... Bara se leagănă iar goală deasupra pistei adânci, cei doi atleți zâmbeau de o parte și de alta din locurile lor schimbate, femeia privea mai departe cu același nesigur aer de absență.

Era un număr mediocru. Am gândit-o atunci, când nu judecam decât cu gustul meu de diletant. O gândesc și acum, când am în urmă atâtea turnee și succese. Era un număr mediocru. Interesant desigur și primejdios, dar prost prezentat, cu detalii inutile, cu decoruri de bâlci și cu nu știu ce expresie declamatoare, care îmi displace. Mai târziu, în peregrinările mele prin music-halurile europene, am învățat că virtuozitatea și simplicitatea sunt două lucruri identice. Mi-a spus-o într-o seară Rastelli, la Hamburg, unde jucam întâmplător amândoi, el cu bilele, faclele și baloanele lui, eu cu Arabela.

Dar să revin. Tot pasajul ăsta ar trebui suprimat la drept vorbind. Obicei stupid de cabotin, care nu-și poate uita meseria și vorbește într-una de ea. Să revin deci la acea seară de noiembrie, când nu eram decât expert tehnic al Ministerului Sănătății din România pe lângă Comisia Internațională de Cooperare Medicală.

Numărul se terminase. Cei doi cavaleri în roșu mulțumeau publicului în mijlocul pistei. Între ei, își făcuse loc un al treilea, tot în roșu, mai tânăr însă și mai firav, care până atunci stătuse ascuns nu știu unde. În jurul lor, clownul spân descria cercuri largi, într-un fel de dans grotesc, fără haz. Numai sus, deasupra noastră a tuturora, femeia din leagănul de mătase privea departe fumul unei țigări imaginare. Avea o ușoară mișcare a tălpilor, joc imperceptibil de baletistă în repaus. A coborât, târziu, când aplauzele încetaseră cu totul, pe o frânghie, schimbând rar, leneș, mâinile una după alta în jos, până în centrul pistei, unde a căzut pe vârfuri. Pe urmă a ieșit, fără grabă și fără să se încline, între cele două șiruri de servitori în livrea.

În pauză, m-am dus ca de obicei în culise, să privesc caii. Li se făcea toaleta pentru spectacol, în boxe deschise, într-o galerie din fund. Miroase acolo a nisip, a balegă, a sânge și a parfum – miros răvășit, complicat, pe care nu l-am cunoscut decât acolo și pe care îl țiu minte cu o precizie ascuțită. Femei elegante se plimbau de la boxă, la boxă, să mângâie o coamă neagră, să șteargă fruntea pătată a unui mânz, să întindă zahăr cumpărat la intrare, calului preferat.

Într-un colț, călare pe bara de lemn a unei boxe, femeia în tricoul argintiu conversa cu un cal negru, cu mâna petrecută frățește după gâtul lui. (Îmi amintea o imagine veche de carte poștală așa cum se trimiteau demult, în copilărie, de anul nou pentru felicitări, poză în care o amazoană și un bot de cal se priveau tandri sub o potcoavă de flori). Mai târziu aveam să aflu că Miss Arabela nu se afla acolo, în seara aceea, pentru buna ei plăcere, ci că era obligată prin contract să se plimbe în pauză prin culoare, în costumul ei de spectacol, odată cu clownii și scamatorii, pentru a da astfel culiselor un aer de activitate surprinsă. Asta îl măgulește pe spectator.

M-am apropiat de ea întâmplător. Cred că tot întâmplător, vreau să spun fără nicio intenție precisă, i-am oferit o țigară. A primit-o și pe urmă, când și-a amintit că nu era voie să se fumeze acolo, și cum amândoi rămăseserăm cu țigările în gură neaprinse, m-a întrebat dacă nu vreau să viu la ea în cabină, să fumez.

— Uite, e aproape. Întâia ușă pe stânga.

Am urmat-o, surprins de simplicitatea propunerii. Îmi vorbise ca unei cunoștințe vechi, cu un amestec de indiferență și prietenie, care, la drept vorbind, era felul ei natural de a fi, dar care atunci – pentru că nu o cunoșteam – mi se părea anume adresat mie.

A doua parte a programului începuse, dar nu era nimic interesant, cel puțin între primele numere și îmi surâdea gândul de a schimba câteva cuvinte cu femeia aceasta în costum argintiu, în cadrul ei de cabotină. Era ceva cinematografic în întâmplarea asta.

Totuși în prag am ezitat. Când s-a deschis ușa, am observat cu surprindere și cu necaz că nu eram singuri și că cei patru parteneri ai femeii ocupaseră dinainte cabina, fiecare instalat în alt colț, ursuji, preocupați de toaleta lor complicată și dezinteresându-se complet de noi. Am intrat încurcat, neștiind dacă trebuie să salut sau nu, și derutat mai ales de tăcerea lor ostilă. Se îmbrăcau îmbufnați, muți, fără grabă, trăgându-și fără nicio jenă pantalonii sau cămașa și aruncându-și din când în când, peste capul nostru un ștergar, un piepten sau o lingură de pantofi. Doar cel mai tânăr dintre ei, băiatul firav pe care în pistă nici nu-l văzusem decât la sfârșitul numărului, și-a ridicat capul deasupra ligheanului peste care se spăla gol până la brâu și m-a privit un moment.

— Beb, îl numi femeia.

Pe urmă, îmi făcu semn să viu la măsuța ei de toaletă. Îmi aprinse țigara și apoi o aprinse pe a ei de la mine.

Porni să-și descheie nasturii bretelelor, dar plictisită că nu poate fuma liniștit, renunță, rămânând așa, cu tot spatele gol și cu un sân pe jumătate descoperit, sub tricoul acela nu destul de deschis ca să-i alunece cu totul de-a lungul corpului. Fuma cu stângăcie, ceea ce m-a surprins și-am spus-o.

— De ce ții țigara între degetul gros și arătător?

— Nu știu. M-am învățat, se vede, așa.

Tăceam amândoi. Nu știam despre ce să-i vorbesc și mi-era necaz pe mine că venisem, căci eram cu siguranță ridicol între cei patru bărbați, care își vedeau de treabă în jurul meu, ca și cum nici nu aș fi existat.

— E foarte interesant numărul dumneavoastră, vorbii eu în sfârșit, oprindu-mă la platitudinea asta, mulțumit oricum că găsisem ceva și că puneam astfel capăt tăcerii aceleia penibile.

— Interesant? Nu știu. Obositor. Nu este așa, Beb? Obositor.

Își petrecu mâinile după ceafă și își legănă capul între brațele ei rotunde.

— Și eu doar, nu fac nimic. Privesc de sus, cum lucrează ei. Dar luminile, dar aparatele astea prost înșurubate, dar galeria care râde... Dacă ai ști cum apasă toate astea...

Era un accent de imensă osteneală în vocea ei și acele câteva cuvinte pe care le rostise, întretăiate de tăceri lungi, cu ochii urmărind fumul subțire al țigării, mă loviseră prin simplicitatea lor.

Între timp, bărbații terminaseră cu îmbrăcatul și atunci s-a întâmplat un lucru atât de neașteptat, încât, dacă nu m-aș fi simțit stingherit, aș fi izbucnit cred în râs. S-au înșirat toți patru în front, în fața Arabelei și s-au apropiat pe rând de ea, unul câte unul, oprindu-se cu oarecare sfială la depărtare de un pas. Ea îi privi pe fiecare în parte, cu atenție, scrutându-le autoritară ținuta și făcând mici observații de detaliu.

— Tu să-ți schimbi mâine gulerul. Ți-am spus că un guler nu se poartă mai mult de o zi.

— Și tu de ce nu ți-ai șters ghetele? Și de ce porți pălăria pe ceafă?

Ascultau observațiile acestea școlărește, intimidați și cu surâsuri încurcate de copii care își recunosc greșeala și promit din ochi să se îndrepte. Cu primii doi sfârși repede (erau cei doi atleți în roșu, pe care îi văzusem executând saltul mortal). Unuia îi comandă să-și vâre în buzunar batista, care ieșea exagerat din haină, celuilalt îi arătă o ușoară pată pe rever.

— Mâine nu cumva s-o mai văd.

Deschise un sertar și scoase de acolo o sumă de bani, pe care o împărți între toți, fiecare primind în tăcere ce i se dădea, fără să numere și plecând pe urmă, cu un salut stângaci din cap.

Mai complicat fu cu Dikki, clownul spân, un biet om cu fața avariată de farduri, pentru care Arabela își pierdu mai mult timp ca să-i pună în ordine toaleta și care, când fu să-și primească banii, reclamă un supliment, refuzat retezător de femeie.

— Fă bine și pleacă. Ai să te întorci devreme acasă și n-ai să bei – mă înțelegi? Tu, Beb, rămâi. Uite, îți lipsește un nasture la pardesiu.

Băiatul rămase lângă ușă, în timp ce Arabela îi cusu nasturele și el o privi lung cu o înduioșare, care mi se păru comică pentru locul acela și pentru vârsta lor de oameni în toată firea.

Toate acestea se petrecuseră atât de neașteptat, încât, rămânând în sfârșit singur cu Arabela, n-am știut ce să-i spun. Scena de familie, la care asistasem, ar fi trebuit să mă amuze și simțeam totuși că mă emoționează, prin aureola de dictator a femeii aceleia tinere, prin supunerea copilăroasă a tovarășilor ei, prin respectul lor speriat față de ea, prin îngăduința ei ironică și poruncitoare față de toți. Mai tânără decât ei – cel mult de o vârstă cu ei – se purta cu dânșii ca o soră bătrână și aerul său matern mi se părea neserios pe obrazul ei de adolescentă ostenită.

— Nu vrei să te întorci în circ? m-a întrebat ea într-un sfârșit. N-ar trebui să pierzi numărul de echitație. E bun.

I-am răspuns, cu totul într-alt fel, printr-o întrebare bruscă.

— Îți place viața asta?

— Care viață?

— Viața asta pe care o duci.

— Pui niște întrebări...

Își desfăcu cu atenție șireturile pantofilor albi de lucru și își pregătea meticulos ciorapii, rochia, pudra, gravă de parcă operația aceea ar fi fost ceremonia ei cea mai de seamă. Nu mi-a spus nici să întorc capul, nici să sting lumina, nici să plec. S-a îmbrăcat în fața mea, cu o totală lipsă de pudoare, dar era în indiferența mișcărilor ei, ceva inexplicabil cast, ceva care oprea din parte-mi orice gând lăturalnic.

— Dacă vrei, i-am spus, mergem împreună undeva pe aproape să bem ceva și să mai stăm de vorbă.

— Bucuroasă, dar e păcat de spectacol că-l pierzi.

Am ieșit. Ploua mărunt, ploaie de noapte, în care totul pare ud, lumina felinarelor, lumina vitrinelor, zidurile caselor subit incendiate de farurile unui automobil ce trece. De departe, literele electrice ale unei firme de cafenea pâlpâiau prietenoase și m-a bucurat dinainte răbufneala de căldură și gălăgie surdă, care avea să ne întâmpine la intrare.

Seri de cafenea pariziană, în noiembrie, când te apucă miezul nopții în fața unei sticle deșerte, înecat în valuri de fum, prin care vocile oamenilor, zgomotul zarurilor, sunetul monedei pe zinc, vin depărtate, învăluite, consolatoare până la tine, într-o rumoare ce-ți spune că nu ești singur totuși în sfârșitul ăsta de toamnă. Ce bună este apropierea oamenilor, pe care nu-i cunoști, toți prieteni și toți confidenți, în ceasul de seară care v-a unit laolaltă, între oglinzile acestea aburite, între mesele verzi de biliard, între vitrinele mari ce se văd dinăuntru înflorite de picăturile de ploaie, care desemnează în căderea lor pe geam, hărți și continente efemere. Totul e familiar și fără nume în cafeneaua asta de cartier, ca într-un tren sau ca într-un salon de vapor și sentimentul că mâine nu vei mai recunoaște niciuna din fețele amicale din jur, îți dă nu știu de ce un gust cald de confesiune și un îndemn de a vorbi despre cele mai ascunse lucruri ale tale, celui dintâi vecin de masă.

Am ascultat în seara aceea povestea Arabelei, fără să fiu surprins și fără s-o întreb de nimic, lăsând-o să vorbească în buna ei voie despre ce s-o nimeri.

— În leagănul ăla alb, pe care l-ai văzut la circ, m-a suit întâia dată un elvețian, director de cabaret, undeva lângă Montreux. Zicea că nu-i angajează pe băieți, dacă nu mă arăt și eu pe scenă. Dar nu știe să facă nimic, a spus Dik. Nu e nimic, zicea celălalt. Să stea acolo cu voi, ca s-o vadă lumea – fără femei nu merge.

Pe urmă a rămas așa și n-am mai schimbat. Umblu cu ei, le port de grijă, căci sunt toți patru niște zăpăciți și seara jucăm împreună. Jucăm... Ai văzut și dumneata. Dik bea, Beb fumează, Jef umblă după femei și Sam nu umblă după nimic. (Sunt caraghioși cu numele astea, dar m-am obișnuit să le spun așa și nici ei nu mă strigă altfel decât Arabela). Dacă n-aș fi eu să-i țin de scurt... Unul mi-e frate, altul prieten, altul nu mai știu ce mi-e. M-am obișnuit cu ei și oricum e mai bine așa decât altfel. Sau e totuna. Numai uneori îmi vine un fel de plictiseală și nu mai înțeleg ce caut sus, pe frânghiile alea, unde nu fac nimic și aștept să se termine numărul nostru.

De obicei nu fumez, dar nu sunt obișnuită să refuz ce mi se dă – fiindcă nici nu sunt obișnuită să mi se dea – așa că țigara dumitale am primit-o. Cred că nu te-ai supărat.

Am lăsat-o să vorbească vreme multă. Numai țin minte astăzi despre câte mi-a povestit. Lucruri obișnuite, întâmplări mărunte, reflexii, întrebări, amintiri – toate spuse indiferent cu voce egală, potolită și cu o lipsă de sclipire în ochi, care spunea cât de puțină importanță aveau toate acele lucruri și eu care le ascultăm, pentru ea care le spunea, din oboseală probabil.

Am ieșit târziu, aproape de două. Stațiile de metrou se închiseseră de mult și taxiuri nu se vedeau.

I-am propus să vină la mine.

— Nu se poate.

— Ba da, se poate. Te chem ca să dormi, nu pentru altceva. E mai aproape și e mai simplu.

S-a gândit puțin și am văzut bine că în momentul acela nu avea ezitări de pudoare ci că socotea cât era de comod sau incomod să vină. Până la urmă, cred că și-a spus că era mai simplu așa.

— Vin.

Ne-am urcat la etajul III, într-un hotel din apropiere unde locuiam și cum nu aveam decât un singur pat, i-am spus că eu am să mă culc în odaia alăturată, într-un fotoliu. Eram de bună credință.

— Nu, mi-a răspuns. O să dormi în pat. E destul de mare pentru amândoi și nu e imposibil să ne înțelegem.

Am primit pentru că mi-era totuna și nu mi se întâmpla pentru prima oară să mă culc cu o femeie prietenește, în camarad, căci adesea, după o petrecere, se întâmpla să vină sus la mine diverși amici și amice și atunci dormeam cum se nimerea.

Dar când am făcut întuneric și după ce am descoperit căldura cunoscută a perinelor, răsuflarea femeii de lângă mine, rară cum era și ascunzătoare de nu știu ce tristețe intimă, mi s-a părut atât de amicală și de veche și în zgomotul surd al ploii, ce încă se auzea din stradă, palpitarea trupului ei era atât de apropiată, încât i-am căutat mâinile și i le-am petrecut după gâtul meu, fericit că o am lângă mine.

S-a lăsat în voia mea, fără nicio mustrare pentru cuvântul meu călcat, dar de asemenea fără entuziasm, supusă și absurd de liniștită. Avea un gust de miez de pâine și senzația asta pe care o port încă în mine, este singurul lucru cert, care mi-a rămas pe urma Arabelei, astăzi după atâția ani de trai comun și după alți atâția ani de despărțire.

Când am lăsat-o din brațe, s-a întors spre fereastră și a adormit imediat, adânc.

Îmi spusese doar că era obosită.