II

N-am încercat niciodată să explic nimănui, cum a rămas Arabela cu mine și cum am primit eu, atât de îndărătnic în dorul meu de libertate, această complicație plină de urmări grele.

Totul a fost așa de simplu și de nesocotit, încât sunt sigur orice explicație ar fi fost falsă.

Arabela a rămas din lene. Așa cum venise.

— Ce ar fi, i-am spus eu a doua zi, dacă n-ai pleca mai departe în turneu și ai rămâne aici?

— Știu eu? Să încercăm.

Seara, am găsit-o la mine în cameră, instalată simplu. Își adusese o valiză mică și câteva obiecte de toaletă: tot bagajul. Am întrebat-o cum aranjase cu tovarășii ei.

— Au plecat.

— A fost greu?

— Nu. Le-am dat socotelile și s-au dus. Oricum, eu nu făceam nimic.

Ar fi trebuit să fie jenantă situația mea față de femeia aceasta, pe care o cunoșteam de o zi și care, pe un singur cuvânt, aruncat într-o doară, părăsea o existență și, oricum, o carieră, pentru ca să se instaleze în viața unui bărbat străin, cu care nu avea nimic comun. Dar cum să explic sentimentul de liniște, pe care l-am avut din acel prim ceas, aerul familiar pe care Arabela îl aducea în odaia mea, timbrul de amintiri comune, pe care îl simțeam în pasul ei prin casă?

Știa să deschidă exact sertarul care trebuia, să găsească lucrurile la locul lor, să aprindă lumina, fără să mă întrebe pe mine unde este priza, să așeze o carte în raftul ei obișnuit. Le găsea pe toate, singură, din instinct. Din vocație, probabil.

Am ieșit împreună să dinăm, pe urmă ne-am dus la un cinematograf din cartier și ne-am întors târziu acasă, fără nici-o grabă, cel puțin din partea mea, căci deși îmi plăcea căldura brațului ei și mă gândeam cu plăcere că peste puțină vreme o voi avea întreagă și goală lângă mine, în pat, totuși senzația asta mi se părea cunoscută, totul având un gust de iubire veche și de pasiune calmă, ca și cum între ea și mine, ar fi fost lungi ani de înțelegere fizică.

Am fost viața mea toată un zăpăcit și un ursuz, rebel ori de câte ori o femeie a încercat să rămână legată de mine, preocupat exclusiv de libertatea mea de a dispune, celibatar din predestinare și nu înțelesesem până atunci cum ar fi fost cu putință o căsnicie, simplu gând de a regăsi în fiecare noapte același trup, cu aceleași tresăriri, părându-mi-se absurd, mie, doritor veșnic de surprize și acorduri trecătoare.

Prin ce miracol Arabela învinsese din primul ceas, chemarea mea de vagabond în iubire și mă fixase, aș izbuti poate să spun, dacă mi-aș da osteneala, dar de ce să încerc explicații de psihologie pentru un lucru atât de firesc și pe care îl acceptasem cu atâta bună voie? Nu, nu. Arabela ar râde dacă ar citi.

Tot ce țin minte, este că mirosea frumos. Avea o aromă ștearsă de parfum, pe care sângele ei îl încălzea dându-i un gust personal, o nuanță de miros animal, amintitor de noapte. Era de necrezut cum apa de colonie, inexpresivă și chimică, se transformă în dantelele ei, într-o aromă atât de învăluitoare și de pierdută, de parcă ar fi făcut parte din respirația ei.

— Que tu sens bon, îi spuneam sincer, când voiam să-i spun cât o iubesc și mi-ar fi foarte greu să traduc vorba asta în românește. Cred că ar suna ridicol.

Seara, când mă întorceam de la lucru, tresăream de departe la amintirea acestei arome, care îmi umplea gura și nările, ca un cald miros de castane coapte și aveam o grabă de adolescent, când urcam scările, până ce, ajuns în sfârșit în casă, puteam s-o strâng în brațe și să-mi lipesc obrazul de al ei.

N-am avut multe femei în viața asta a mea. Destule oricum. Atâtea câte poate avea orice bărbat de urâțenie obișnuită, când e amabil și când știe, uneori, să fie stăruitor. Nu mă laud cu asta, căci știu prea bine că cel din urmă amic al meu, mai înalt decât sunt eu, mai brun și cu un obraz mai plăcut, a cunoscut de zece ori mai multe „aventuri“. Oricum n-am întâlnit niciodată o femeie – și au fost unele pe care le-am iubit – niciodată una, care să-mi fi dat senzația aceasta de voluptate odihnită, pe care o găseam în brațele Arabelei, respirându-i mirosul de carne tânără, destinsă în lene și indiferență.

Fiindcă Arabela nu era „femeia pasionată“. Când a început ceea ce s-a numit „degringolada“ mea, când adică mi s-a comunicat din țară de la Minister, că sunt pus în disponibilitate, știu că prietenii mei cei mai binevoitori, îmi plângeau de milă alarmați, dând de veste pe unde puteau, că am căzut pradă unei femei fatale. Râdeam, privind-o pe acea femeie fatală, în rochiile ei de casă, aproape totdeauna de culoare aspră și caldă, umblând ca o adevărată gospodină prin cameră, ca să dreagă un lucru sau ca să-mi pună la îndemână o carte, pe care eu o rătăcisem. Era ceva atât de conjugal și de matern în ea, (aerul ei grav din seara în care o cunoscusem, încruntarea poruncitoare, cu care acum îmi purta mie de grijă, cum atunci îi purta de grijă lui Beb sau lui Dik) încât gândul că cineva ar putea să o ia pe Arabela drept o eroină sumbră de roman, mă făcea să râd copilărește, cu gura plină.

— Ce te-a apucat, Ștefan? De ce râzi?

— Nimic, dragă fată. Îmi place să te privesc.

— Nu ești serios. Nu ești serios de loc.

Nu. Nu eram serios. În ziua în care, terminându-se lucrările preliminare ale comisiei internaționale, la care fusesem trimis ca expert medic al Ministerului Sănătății Publice, ar fi trebuit să mă întorc în țară și să depun referatul meu, cuminte cu adevărat ar fi fost să mă întorc. Este ceea ce m-a sfătuit și Arabela să fac.

N-am putut. Nu spun că m-aș fi simțit nenorocit, nu pretind că fără ea n-aș fi fost în stare să trăiesc, nu cred că despărțirea ar fi fost enorm de dificilă. Nimic din toate acestea. Totuși n-am plecat. Să renunț la ea, la apropierea ei, la corpul ei rotund, puțin prea rotund, dacă trebuie să fiu drept, dar atât de cald și atât de amical, să uit acele două brațe calme, pe care le desemnam seară cu seară, de la umăr la încheietura mâinii, cu buzele – mi se părea într-adevăr un efort prea complicat. În țară, cu mine, pe de altă parte, nu puteam să o iau, din foarte multe pricini (între care trebuie să socotesc și oarecare lașitate, căci mi-ar fi fost greu să apar cu Arabela în București unde mă așteptau o mulțime de prieteni onorabili și mai ales, o femeie – Maria – pe care o iubisem pe vremuri inutil și la a cărei stimă țineam și țin încă, tocmai pentru că niciodată n-am izbutit să trec cu ea dincolo de o afecțiune controlată scrutător de o parte și de alta).

Să plec de acolo – era așa de plictisitor! Am rămas simplu, fără nimic eroic în decizia asta, așa cum pe vremuri în timpul liceului, mi se întâmpla uneori, în anumite dimineți de iarnă să mă trezesc în zori, să mă uit alarmat la ceas și pe urmă după o scurtă ezitare, să-mi trag plapuma peste cap, decizând fericit: azi nu mă duc la școală.

Nu mă mai duceam la școală, nici în zorii acelei zile de ianuarie, când valiza mea diplomatică mă aștepta pentru București și când privind prin ferestrele largi ale camerei noastre treizeci de centimetri de cer parizian înnourat, i-am spus Arabelei că rămân.

Sancțiunile au urmat repede. Un avertisment în primul rând pentru gravă neglijență în serviciu. Pe urmă punerea în disponibilitate. Dacă n-am fost dat în judecată și n-am fost pedepsit mai grav, este pentru că între timp, Andrei Giorgian, un prieten, fost mai demult deputat de Turda din diletantism, ajunsese foarte serios subsecretar de stat la externe, și pusese, se pare, o vorbă bună pentru mine. De altfel Andrei mi-a scris personal o scrisoare (m-a amuzat mult, țin minte, faptul că era trasă la mașină și pe o hârtie cu antetul ministerului) în care îmi atrăgea serios atenția asupra ușurinței mele.

În post scriptum, mă anunța că se căsătorește oficial cu Maria (cu care de altminteri trăise multă vreme înainte, aceeași Marie căreia cu câțiva ani în urmă, îi făcusem într-o seară de bal, mărturisiri inabile, de care și astăzi mă căiesc). N-am înțeles de altminteri acel post scriptum, căci căsătoria lor fusese anunțată în ziare și eu îi felicitasem la timp prin scris.

Am primit toate aceste reproșuri și chemări amicale la ordine, cu nepăsare. Nu fiindcă aș fi vrut să provoc sau să înfrunt pe cineva. Nu. Dar pentru că nu aveam ce să le răspund și mai ales nu puteam să vorbesc despre Arabela, despre fericirea potolită pe care o găsisem iubind-o, despre voluptatea lentă, ordonată și limpede a nopților mele din Rue Tholozé. Era comic să știu că în ochii lumii eu sunt căzut pradă acestei fete brune, care în clipele ei cele mai ascuțite de pasiune, nu știa să surâdă altfel de cum surâdea altă dată, sus, în leagănul de mătase, absentă și ostenită.