VI

Nu aș putea spune precis când anume s-a întâmplat micul incident care urmează. Atunci nu i-am dat nicio importanță și nici astăzi nu sunt cu desăvârșire convins că ar fi avut vreo legătură cu despărțirea noastră de mai târziu.

Vorbeam într-o zi despre foștii ei tovarăși de circ. Vorbeam cu suficientă nepăsare, ca să nu rămână loc pentru regrete. Atunci, Arabela mi-a spus brusc, ca și cum abia în acel moment și-ar fi adus aminte de asta:

— Știi că Dik mi-a fost bărbat?

Nu știam desigur și nici nu bănuisem. Dik, insul acela, fără vârstă, spân și alcoolic? Destăinuirea era mai mult comică, decât supărătoare.

— De ce îmi spui asta, abia acum?

— Știu eu?... așa, pentru că s-a nimerit.

— Ești un fenomen, Arabela. Un fenomen. Trăim împreună de atâta vreme, îmi povestești despre câte în lună și în soare, flecărim zilnic ceasuri întregi despre ce a fost și ce n-a fost – și tu abia acum te trezești să-mi spui un lucru, care oricum era mai însemnat decât altele multe.

— Așa sunt eu, Ștefan. Uitucă.

Am tăcut câteva clipe, dezarmat la simplicitatea răspunsului – și pe urmă am izbucnit cu oarecare violență.

— Și, de ce tocmai Dik? Din toți patru, de ce tocmai el?

— Pentru că era mai simplu cu el. Înțelegi? E foarte greu să trăiești, cum trăiam eu, cu patru bărbați ca într-o singură familie. Măritată cu unul, ceilalți trei trebuiau să rămână liniștiți, deoparte. Într-o istorie ca asta, lucrul cel mai important este că nu ai de a face cu amoruri și complicații. Și cu Dik cel puțin, nu putea fi vorba de amor – nu-i așa?

Mi-am adus aminte atunci de privirea pe care i-o surprinsesem în seara de la Medrano, lui Beb, în cabină, și m-am întrebat deodată dacă nu cumva plecarea Arabelei dintre ei nu fusese mai gravă, decât o crezusem și dacă în urmă nu lăsase amintiri mai adânci decât ale unui pact între cabotini. Băiatul acela, Beb, poate că ar fi avut de spus unele lucruri.

Mai târziu, nu mult mai târziu, am regăsit într-un turneu, la un teatru cabaret din susul Germaniei, urmele foștilor ei amici și trebuie să recunosc că cel care a tresărit am fost eu, nu ea. Ne precedaseră în program cu două săptămâni și acum erau duși mai departe, nu se știa unde. Le-am găsit numele și fotografia în colecția ziarelor locale, la rubrica teatrală și am aflat de acolo că numărul lor avusese oarecare succes. Făcuseră desigur progrese, de când nu-i mai văzuserăm noi și fără să ajungă în primul rând al vedetelor, făceau o figură onestă în program, în partea primă a spectacolului, până la intrarea în scenă a numărului principal. Le-am privit cu multă curiozitate pozele și am băgat de seamă că își simplificaseră mult aparatele, atitudinile, culorile.

— Într-o zi, băieții ăștia au să izbutească lucruri frumoase, am reflectat eu.

— Poate, a răspuns Arabela, fără să mă aprobe sau să mă contrazică. Se vedea bine că într-un fel sau altul, îi era tot una.

Am continuat, cu îndărătnicie:

— Le lipsește un singur lucru. Le lipsești tu. Acolo sus, în leagănul de mătase, nefăcând nimic, ostenindu-te doar să-ți porți zâmbetul, tu erai poezia trapezelor lor. Erai floarea lor inutilă. Un regizor de geniu n-ar ști poate să găsească un detaliu de valoare egală.

Spuneam asta, ca s-o necăjesc, sau ca s-o încerc sau pur și simplu ca să-mi exersez vechiul meu instinct de răutate. Dar aveam cu siguranță dreptate și privind acele poze, îmi dădeam seama că trapezelor lor albe le lipsea imaginea unei femei, cum i-ar lipsi unui inel, piatra.

Arabela m-a ascultat amuzată până am sfârșit și pe urmă m-a luat de braț și m-a sărutat, cu aerul de a-mi spune mustrătoare: „și acum să fim serioși și să lăsăm prostiile“.

De ce îmi amintesc despre toate aceste nimicuri acum, nu știu bine. Încerc să le adun din amintire, ca să-mi trec vremea, cum aș sta bunăoară să reconstitui o partidă de șah, după ce am terminat-o.

Mai probabil este că ele n-au avut nicio legătură cu ce s-a întâmplat mai târziu și că spre despărțire nu ne-au dus aceste ușoare incidente, ci altceva, mai simplu și mai inexplicabil în același timp. Altceva care semăna uimitor cu începutul iubirii noastre și care s-ar fi chemat „aventură“, dacă vorba asta i s-ar fi potrivit capului de copil al Arabelei.

Au trecut pe lângă noi foarte multe lucruri de mirare și le-am lăsat să treacă, iubindu-ne în ultima zi, ca în prima zi cu aceeași voluptate domoală, în care totul era cunoscut, ca gustul etern al pâinii. Asta putea să țină un an, doi, zece... Și putea să se termine oricând.

Despărțirea! A fost la fel de simplă și gândindu-mă cu foarte multă sinceritate, mai important mi s-ar părea să vorbesc despre mantoul verde al Arabelei din prima noastră iarnă, sau despre rochia ei neagră cu guler galben (rochie care o înălța mult și o făcea mângâietor de palidă) decât despre această despărțire.

Era la Geneva, la începutul lui septembrie. Veniserăm acolo să deschidem în sala cazinoului, sezonul teatral, în timp ce la două sute de pași depărtare, la Societatea Națiunilor, Aristide Briand îl deschidea pe cel diplomatic. Toamnă pasionată, în care se discuta pentru prima oară, proiectul Statelor Unite Europene, într-o atmosferă puerilă de sărbătoare, la care nu exagerez spunând că prezența Arabelei contribuia foarte mult, căci era de rigoare ca miniștrii străini să se întâlnească seara la 9, în loji, la concertul nostru.

Diminețile strălucitoare pe lac, rochiile albe fluturătoare pe cheiul Wilson, asaltul ziariștilor în fața hotelului des Bergues, cursa fotografilor pe stradă, după instantanee și oameni celebri... Era idilic și odihnitor ca într-o operetă.

Într-o zi, pe chei, ne-a strigat cineva din urmă, un bărbat tânăr, care tocmai sărise dintr-un tramvai în trecere. Eram pe malul lacului și urmăream distrați un joc de waterpolo, între câteva tinere englezoaice. Arabela râdea copilărește cu tot obrazul în soare.

Ne-am întors surprinși și în primul moment nici ea nu l-a recunoscut pe Beb, care ne strigase și se oprise lângă noi, stânjenit de entuziasmul prea mare al revederii.

— Uite Beb, a spus Arabela, fără să ridice glasul. Te-ai schimbat, Beb: te-ai făcut frumos. Dar tot îți lipsește un nasture la vestă. Să ți-l coși deseară, m-ai auzit? să ți-l coși.

Beb se schimbase într-adevăr. Mai puțin palid, decât îl cunoscusem, mai înalt parcă, mai sportiv. Purta un costum de vară gri și, în soarele acela alb de septembrie, avea ceva exagerat de juvenil în surpriza și emoția lui.

Ne-a explicat în câteva cuvinte că se afla la Geneva pentru numai o zi, în trecere. Trebuia să plece în aceeași seară spre Montreux, unde îl așteptau Sam și Jef: un angajament excelent.

— Dik? a întrebat Arabela.

— L-am pierdut acum patru luni la Alger și n-am mai dat de el de atunci.

— Și voi?

— Bine. Succese, bani. Dacă ai ști, Arabela ce bine ne-a mers. Eu îți spuneam de mult, că ne așteaptă lucruri mari. Ții minte, atunci când ai plecat.

Vorbea animat, repede, ținându-și mâinile în buzunar, ca să nu gesticuleze și mergea înaintea noastră cu jumătate de pas, ca să o poată privi pe Arabela în ochi. Era tulburat ca un licean și asta mi-a făcut atâta plăcere, încât, nu m-am putut opri să-l întreb, cu simpatie, ca pe un camarad.

— Spune drept, Beb, o mai iubești pe Arabela?

A răspuns imediat, scurt cu oarecare ridicare semeață a capului, dar cu bună voie.

— Da.

— Vorbiți prostii amândoi, ne-a certat Arabela. Mai bine mergem să mâncăm.

Pe seară, Beb a plecat cu trenul spre Montreux, iar la 9 noi ne-am dus ca de obicei la spectacol. Mi-am pus fracul, cu foarte mult calm. Cine vorbește de presentimente, spune prostii. O priveam de la pian pe Arabela și îmi spuneam, ca în fiecare seară, că nu e frumoasă și că nu știe să cânte, dar îi urmăream cu aceeași nedumerire și cu aceeași profundă liniște, glasul ei umed, care dezlega în mine atâtea melancolii, de parcă ar fi umblat cu zece degete subțiri printre amintiri și uitări.

Ne-am dus pe urmă târziu, după teatru, în jos pe chei. Bătea dinspre munți un vânt rece, fără anotimp cert, prea repede pentru o noapte de vară, prea amical pentru una de toamnă.

— Trebuie să fie bine acuma sus la noi, a spus Arabela, rezemată de parapet cu fața spre lac, strângându-se tare de brațul meu.

Am urcat scările hotelului rar, întârziindu-ne înadins pașii, pentru că știam ce noapte bună ne aștepta și într-adevăr ne-am iubit atunci, fără grabă, atenți, încrezători în ceasul acelei îmbrățișări și ascultând cum sporeau în jurul nostru, în umbră cercuri mari de tăcere. Cred că dacă între trupurile noastre, rămăsese cumva până atunci cea mai ușoară dintre neînțelegeri, noaptea aceea a consumat totul. În întuneric, surâsul Arabelei era cald, ca un mic animal somnoros.

De aceea, poate, dimineața, n-am tresărit când așteptând-o în hol și zărind-o coborând scările spre mine, Arabela mi-a făcut de departe semn să mă apropii și m-a întrebat firesc, cum m-ar fi întrebat cât e ceasul:

— Ce ai spune, Ștefan, dacă aș pleca după Beb?

— Știu eu, fată dragă? Cred că o să fie greu cu teatrul de aici. Avem contract.

— Aș aranja eu.

— Bine. Atunci să încercăm.

După masă am condus-o la gară. Își luase o valiză mică de mână, una singură. Restul trebuia s-o urmeze.

Am vorbit despre câteva nimicuri până la venirea trenului. Ne-am strâns mâna, fără nimic eroic în gestul ăsta, cu o nesfârșită bună înțelegere.

— Dacă se face frig, Ștefan, să-ți pui seara paltonul. Mai ales spre lac, e răcoare.

Era 5, spre seară. M-am dus pe jos în oraș și în drum mi-am cumpărat ziarele, să văd ce se întâmplase dimineața la Societatea Națiunilor. Fuseseră dezbateri încordate.