V

Despre întâmplarea aceasta n-a mai fost deloc vorba, de atunci, între noi. Câteva zile, ne-am ocolit unul pe altul și ne-am vorbit foarte puțin, despre altele, căutându-ne de lucru, ca să evităm a ne privi în ochi. Pe urmă, am uitat.

Astăzi, în amintire, violența Arabelei din acea seară, spaima ei, dezgustul de perversiune și de moarte, pe care l-a dus câteva zile într-un surâs ostenit, mi se pare, din depărtare, mai puțin pueril și purtând nu știu ce nimb de lumină, pe care atunci nu l-am înțeles, pentru că apropierea te împiedică să înțelegi atâtea lucruri.

Și totuși în aceste trăsături era probabil ceea ce mai târziu s-a numit de către critici „geniul“ ei. S-au scris atâtea articole despre Arabela, despre arta ei, despre emoția prezenței ei în scenă – și toate comentariile astea au trecut pe de lături. Eu însumi, care de la pian o urmăream cu toată stăpânirea mea posibilă, tresărind totuși la chemarea glasului ei, eram intrigat de misterul acelei emoții ca de misterul unei jucării, pe care tu ai inventat-o, dar care îți scapă și te depășește.

Cine ar fi spus în ziua în care ni s-a propus să facem un număr de chansonete la acel cabaret-teatru din provincie, cine ar fi spus cât de departe ne va duce aventura asta măruntă? Nu eu în orice caz, pentru care propunerea era absurdă.

— O sută șaizeci de franci pe seară, spunea Arabela, nu este o afacere care se găsește totdeauna.

— Nu, desigur. Dar când tu ești acrobată sau cel mult dansatoare, nu văd, dragă fată, cum ai să cânți, fie și pentru de o sută de ori 160 de franci.

A râs, mirată de logica mea. A ei era mai simplă. Ni se propusese să cântăm într-un cabaret de provincie. Să cântăm, nu să dansăm. Vom cânta prin urmare.

— Dragul meu, am făcut o viață întreagă ce mi s-a cerut să fac. Ce vreau eu, ce știu eu, ce pot eu – nu m-a întrebat nimeni. Și n-am stat să explic nimănui. Tu spui că oferta asta, care ne vine, este o confuzie. Se poate. Dar în primul rând este un contract și un contract nu se pierde: se semnează.

Nu era prima oară când cedam în fața Arabelei și a aventurii. În câteva zile, programul nostru era gata. Repetaserăm febril – eu la pian, Arabela plimbându-se prin casă după treburi – câteva cântece la modă, vreo două romanțe clasice și, pentru ca să ne măgulim publicul, o baladă auvergnată veche, din regiunea unde aveam să cântăm, baladă luată din confidențele muzicale ale domnului Pierre, patronul magazinului de sticlărie, excelent bariton și clarinetist în fanfara arondismentului. Vocea Arabelei mi se părea plăcută, dar numai atât și în niciun caz nu așteptam succesul stupid, strivitor, care avea să ne rețină o lună întreagă la același teatru și pe urmă alte câteva luni, prin orașele mari din Midi, porturi opulente sau stațiuni de sezon demodate.

Ce seri de sărbătoare, cu entuziasmul poate prea cordial al galeriei, care ne încuraja în gura mare, ca la un meci, dar cu momente de liniște înfiorată, când toată sala rămânea cu respirația tăiată pe ultimul acord al acelei balade din Auvergne, pe care Arabela o cânta rar, cum ar fi depănat noaptea un ghem de mătase, urmărindu-i firul strălucitor, între degete.

Am simțit de atunci accentul personal de tristețe, care ezita în cântecul Arabelei și se zbătea să se elibereze de toate neîndemânările ei, de toate pozele și atitudinile ei de „artistă“ și fără să știu bine ce delicat filon de emoție regizam, m-am hotărât să încerc simplificarea numărului nostru și să-i găsesc un program mai ordonat, decât acea pestriță adunare de melodii, de la început.

Cei care mai târziu au ascultat-o pe Arabela la Paris, în acea seară de la Empire, rămasă celebră în cronica music-hall-ului, nu vor ști niciodată prin câte avataruri trecuse numărul nostru, până a fi ajuns la acea imagine perfectă pe care pe urmă au popularizat-o revistele ilustrate. Totul, rochia Arabelei, coafura ei dreaptă și linsă, perdelele negre ce ne încadrau, ținuta mea la pian, ordinea melodiilor în program, brățara de argint, pe care Arabela o purta la încheietura mâinii stângi, brațele ei lungi lăsate leneș de-a lungul trupului cu mâinile împreunate ca două pasări pe genunchi, totul a fost cucerit lent, zi de zi, după nesfârșite corectări și dacă m-aș sili să-mi amintesc, poate aș izbuti să spun astăzi precis, de când și de unde datează fiecare detaliu al numărului nostru de music-hall, de la Brest sau de la Nîmes, căci trecând astfel din oraș în oraș, simplificam cu fiecare nouă experiență, mișcarea noastră pe scenă și decorul în care ne prezentam.

Lucrul cel mai dificil a fost să-i descopăr Arabelei un loc în scenă, căci, deși calmă și cu desăvârșire lipsită de trac era complet incapabilă să-și găsească o ținută naturală în timp ce cânta. Nu știa ce să facă cu mâinile, nu știa cum să facă doi pași, nu știa de ce să se proptească. I-am schimbat în nenumărate rânduri locul, când lângă mine în picioare, așa încât să pară că urmărește, peste umărul meu, notele, când la dreapta în primul plan al scenei, rezemată de o etajeră scundă, când în sfârșit în stânga, ușor înclinată pe coada pianului.

N-a mers în niciun fel și a fost un adevărat triumf în ziua în care, la o repetiție, i-am strigat exasperat să se urce pe pian. S-a așezat foarte comod ca într-un fotoliu, și dintr-o dată și-a regăsit siguranța de sine, căci bine instalată pe pian, picior peste picior și cu mâinile unite calm pe genunchi, amintea vechea ei ținută din leagănul de mătase, suspendat pe vremuri la circ și își recăpăta acel zâmbet de melancolie și indiferență, care o luminase cald din prima seară a cunoașterii noastre.

Nu, nu știu de unde anume venea vibrația intimă a cântecului ei, frumusețea limpede și totuși aburită pe alocuri a melodiilor acelora. Ascult și astăzi, uneori, la patefon unele discuri pe care le-am înregistrat atunci (din fericire atât de puține și-atât de greu de găsit) și mă întreb ce cheie îmi scapă pentru deschiderea misterului ăstuia, la care am luat totuși parte și care s-a petrecut sub ochii mei. Avea o voce mică, fără modulații, monotonă adesea, cu ușoare nuanțe false, dar de la primele sunete, părea să dea de o parte nu știu ce grele draperii, descoperind o fereastră largă spre vis.

Cânta cu aplicație și cu stângăcie în același timp, ca un începător care dibuiește la pian o melodie, surprins el însuși la auzul ei și aerul acesta de nehotărâre, de ezitare, l-a păstrat și mai târziu, atunci când succesul i-ar fi dat dreptul să fie cu totul sigură de ea. Dar era cu desăvârșire lipsită de vervă și incapabilă de gesturi sau surâsuri ingenue, cântând orice – o baladă sau un cuplet – cu același glas egal și silitor de copil trist.

Nu cred să-i fi surprins vreodată momente de cabotinaj sau măcar de orgoliu, căci avea conștiința că face o muncă nici mai bună, nici mai proastă decât alta și dacă în loc să cânte, ar fi trebuit să coasă sau să brodeze, sunt sigur că ar fi pus în asta aceeași bună credință și simplicitate. Era aici o socoteală onestă și curată, care nu avea nimic de a face cu „arta“ și dacă într-adevăr cântecul Arabelei era emoționant, asta nu venea nici din știința ei de a cânta, nici din vocea ei modestă, ci de altundeva, din oboseala ei intimă, din melancolia ei depărtată, ce arunca, și în viață, peste lucrurile ei, peste amintirile ei, un văl de lumină scăzută.

Într-o zi, era înainte de întoarcerea noastră la Paris și de debutul Empire, aducându-mi aminte de o vacanță pe care o petrecusem mai de mult, cu ani în urmă, pe vremea mea de studenție, într-un sat din Alpi, unde cunoscusem și iubisem o singură noapte o tânără fată, care de atunci a dispărut cu desăvârșire, aducându-mi aminte de acele timpuri, am rugat-o pe Arabela să-mi cânte câteva versuri dintr-un cântec de joc de atunci.

Il courre, il courre le furet,

Le furet des bois jolis

Il a passé par ici

Il a passé par là bas

Il repassera par là...

Nu știam, rugând-o acest lucru, că descopeream la întâmplare cea mai frumoasă piesă a programului nostru, singura la drept vorbind căreia aveam să-i datorăm peste puțin celebritatea, melodie care avea să circule un an întreg prin metropolele Europei, cântată la patefon, la radio, în jaz, în orchestre vieneze sau fluierată noaptea pe străzile deșarte, de un trecător întârziat, cântec care la început uluise prin simplicitatea lui (căci era cel puțin îndrăzneț să prezinți într-un teatru mare, de pe o scenă celebră, o melodie pe care o urlau copii la școală, în recreații) dar tocmai această ingenuitate trebuia să placă și să creeze, după exemplul ei, o întreagă modă. A fost dintr-o dată reînvierea valsului, a romanțelor de la 1900, a tablourilor lui Toulouse-Lautrec sau Vuillard, a rochiilor lungi și a pălăriilor tricorn, toate readuse în gustul timpului, cu oarecare înduioșare pentru acei ani dinaintea războiului, fericiți și sentimentali.

Din tot norocul și gloria carierei noastre, eu nu am a revendica pentru mine, decât faptul că am simțit poezia posibilă a unui program de cântece demodate și că în timp ce amicii noștri ne îndemnau să facem un recital de muzică modernă, iar Arabela înclina pentru unul de șansonete noi, eu am stăruit să ne oprim exclusiv la câteva melodii ieșite din uz, de la 1900 la 1920, știind că o romanță de acum zece ani, reînviată, trebuie să aibă asupra uneia recente, superioritatea nostalgiei și a ușorului ridicol ce acoperă toate emoțiile noastre mărunte din trecut.

Am dezgropat atunci din uitarea generațiilor mondene un întreg repertoriu de romanțe, pe care altădată se va fi plâns sau dansat și le-am readus în actualitate, fără niciun fel de ironie, pentru prostul lor gust, cântându-le dimpotrivă cu sinceritatea ce le va fi încălzit pe vremuri, în zilele lor de glorie. Am cules de pretutindeni romanțe demodate, din Anglia, din Germania, din Franța, dinaintea războiului sau imediat după război și am făcut pe urmă o selecție, în care gustul Arabelei era hotărâtor, pentru că ea cel puțin nu judeca pe criterii estetice, ci pe simpla ei înțelegere de fată bună, care, când a auzit la atelier un „cântec frumos“ îl copiază pe un petec de hârtie și pe urmă, seara, dacă e tristă și are chef de plâns, îl cântă.

Poate că și astăzi se mai fredonează Adelaide’s Dream sau When the Red Bill, amândouă descoperite de noi, într-un vraf de note muzicale, în podul unui anticar, unul de la 1890, celălalt de pe la 1910 și lansate pe urmă într-un bar parizian pentru anglo-saxoni, unde Arabela cânta cu sinceră compasiune visul acelei Adelaide de la sfârșitul veacului. Mai târziu, când ne-am dus pentru prima oară la Londra, precedați de ecourile unui succes ce devenea european, mai mult din cauza formulei ciudate a concertului nostru, decât pentru calitatea lui, mai târziu, zic, a trebuit să construim un întreg program englezesc (o, comicele, înduioșătoarele seri de cabaret londonez, când toată lumea din sală îngâna după Arabela acel pueril Venetian Moon, romanță defunctă de la 1920...) ceea ce ne-a silit pe urmă, în turneu, să pregătim pentru fiecare capitală un program special, făcând adevărate incursiuni de folclor în domeniul tangourilor și al valsurilor de demult. Nu devenisem și eu sentimental pe vremea în care Arabela repeta în așteptarea debutului nostru la Viena, Wien, du Stadt meiner Träume, cântându-l cu un teribil accent străin și cu o nesfârșită nostalgie, deși nu-i pricepea decât pe jumătate cuvintele?

Eram cu adevărat „în culmea gloriei“ și revistele ilustrate de teatru începeau să publice, la rubrica curiozităților, cifra câștigurilor noastre serale sau a scrisorilor de amor anonime, venite în fiecare dimineață pentru Arabela.

„Arabela and partner“! Afișe albastre, albe, roșii, verzi, populau continentul și se răspândeau pe harta Europei, asemeni unor stegulețe multicolore indicând itinerariul unei victorii – și ne agitau numele departe, pe placardele teatrelor, pe ferestrele tramvaielor, pe cutiile țigărilor de lux.

Îmi plăcea mult imaginea noastră pe întâia pagină a programelor, Arabela în primul plan, desemnată într-un albastru crud – culoare ce o prindea de minune – eu, ascuns în perspectivă mai departe, la pian, în câteva linii negre, care îmi umbreau fața și mă păstrau anonim.

„Arabela and partner“ mi se părea că are exact dramul de mister necesar unui titlu de cabaret și în plus, fără să mă ascund de nimeni, căci nu gândeam să revin vreodată la ce fusesem, eram mulțumit să fiu astfel scutit de curiozitatea celor care mă cunoscuseră pe vremuri.

Rămâneam pe afișe un simplu „partener“, ceea ce îndepărta de mine luminile și gazetele. În mine însumi, fără să cutez a mi-o mărturisi sincer, eram mai ales fericit de faptul că nu se va afla nimic la București.

De câteva ori, fusesem pe punctul de a primi un angajament în țară și când jucam la Viena sau la Budapesta, telegramele de oferte din București ne căutau prin toate hotelurile, ceea ce îmi făcea refuzul mai dificil, căci mi-era greu să-i spun Arabelei că nu pot juca acolo, din cauza unei femei, de care nu voiam să fiu văzut. Era o copilărie – și o știam prea bine.

Când am turnat filmul nostru la Paramount, a fost un adevărat calvar lupta mea cu regizorul, care ținea morțiș, să ne lumineze egal, pe Arabela și pe mine, sub aceleași lumini albe. Am cheltuit toată priceperea și îndârjirea mea pentru a-i dovedi că, pentru puritatea cântecului, pentru simplicitatea imaginii, eu trebuia să rămân în umbră, simplă siluetă neagră, luminată rar, pentru jocul mâinilor pe clape și pierzându-se pe urmă din nou, în cadrul draperiilor. Nu rămânea pe pânză decât un cerc alb, pentru Arabela, prea indiferentă la tot ce se întâmpla, ca să se tulbure de armata reflectoarelor îndreptate asupra ei.

Adevărul este că mă înspăimânta gândul că acel scurt film avea să treacă inevitabil la București și mi se părea trivial spectacolul în fața unor săli pline cu oameni cunoscuți, îngrozit mai ales la amintirea Mariei, care – mare iubitoare de cinematograf – m-ar fi privit dintr-un fotoliu, cu nedumerire, ascultând desigur comentariul superior al lui Andrei, aplecat spre ea, ca să-i șoptească neglijent: „ți-am spus eu că n-are să se aleagă niciodată nimic de Ștefan Valeriu ăsta“.

Din asemenea trucuri se fac probabil capodoperele, căci premiera filmului nostru a fost primită cu o avalanșă de elogii și comentarii, toți criticii explicând cu competență și cu termeni tehnici, pe care nu-i cunoșteam, valoarea luminii și a umbrei în scurta noastră peliculă. Poate că aveau dreptate, dar mi-era greu să iau în serios toate aceste adevăruri estetice, știind că ele nu ascundeau decât o foarte ușoară istorie de amor, în care Dumnezeu e martor, nimic nu fusese premeditat.

Ceea ce nu mă împiedica să mă duc uneori, în serile libere, la un cinematograf de cartier, unde se dădea filmul nostru, ca să o privesc și să o ascult pe Arabela, simplă și emoționantă pe pânză, cum era pe scenă sau acasă, cu surâsul ei aburit, ca un sărut.