I

De ce Emilie Vignon s-a păstrat fecioară până în seara în care l-a cunoscut pe Irimia C. Irimia, n-aș ști să spun. Lene sau lipsă de imaginație.

Totul ar fi trebuit să împiedice această târzie castitate. Exemplul prietenelor, moravurile libere ale cartierului, viața ei amărâtă și fără bucurii. Când am cunoscut-o eu, era o fată de douăzeci de ani, greoaie, țeapănă, cu privirea ștearsă, cu obrazul noduros. Mă întrebam uneori, cum va fi fost ea pe vremuri, în copilărie, și cu orice efort de imaginație, nu puteam să mi-o închipui.

Era, la drept vorbind, un animal blând și, așa urâtă cum era, avea uneori un aer resemnat, care îmi plăcea. Astăzi încă, după atâta vreme, nu mă pot gândi la ea fără nu știu ce tristă prietenie și gândul de a-i scrie povestea, mă consolează puțin de pierderea ei. Este un sentiment pe care ea nu l-ar fi înțeles. Ar fi clipit din ochii ei mici și, simțind totuși că e vorba de un lucru care o privește, ar fi surâs – cu surâsul ei de totdeauna, absent și slut.

Țin minte seara când am cunoscut-o. Era în Ianuarie, într-un timp în care încercam să cicatrizez câteva secrete melancolii cu care mă întorsesem, cu vreo trei luni înainte, dintr-o vacanță petrecută în munți, pe țărmul unui lac din Alpi, unde plecasem vara să mă odihnesc după niște istovitoare examene de internat și de unde m-am întors cu amintirea, nici astăzi deplin lecuită, a unei fete blonde, care m-a iubit fără motiv și a dispărut la fel, fără explicații. Încercam să-mi revin și să-mi reiau relativele mele succese de băiat tânăr, așteptând-o în acea zi de ianuarie pe Mado, fată sprintenă cu care intrasem în vorbă nu de mult într-o gară de metro și care ezita încă să primească amorul meu. (Mai târziu abia am aflat că în cartierul lor, orice legătură serioasă presupune trei întâlniri prealabile. E o lege de bună cuviință și a trebuit s-o respect). Ploua în duminica aceea și căutaserăm zadarnic, un loc unde să ne oprim. Nicio masă liberă la bal-musette, niciun bilet nevândut la cinematograf. Umblam necăjiți în ploaie, oprindu-ne rar sub un balcon să ne adăpostim, eu plictisit de această aventură prea virtuoasă, ea, Mado, tremurând de frig la brațul meu. Într-un târziu, când disperase să mai găsească undeva un loc liber și cum ploaia se întețea, fata se hotărî.

— Hai la Emilie.

Am înțeles că virtutea ei cedează și n-am cerut lămuriri.

Atunci am intrat prima oară în odaia Emiliei Vignon. Era o mansardă, într-o casă murdară și strâmbă, undeva la Porte de St.-Quen, aplecată deasupra liniei ferate. De sus se auzea la intervale regulate șuieratul trenului de centură și, când deschideai fereastra, venea din stradă o răbufneală surdă de foburg. Pe stăpâna casei n-am privit-o ca lumea. Știu doar că la intrarea noastră, dintr-un colț, în obscuritate, s-a ridicat o umbră de femeie pe care Mado a bătut-o prietenește pe umăr și care apoi s-a strecurat pe ușă, tăcută.

Nu e aici locul și nici n-ar fi interesant să vorbesc despre Mado. E destul să spun că era o camaradă vrednică și iubitoare. În ziua aceea avea de răzbunat două ceasuri de pribegie în ploaie și le-a răzbunat. A fost goală și pasionată.

Abia după ce primele ei transporturi amoroase fură liniștite, observai cu oroare că umbra femeii, pe care eu o credeam plecată din odaie, era tot acolo, într-un colț, pe un scaun scund în întuneric. Nu pot suferi asemenea murdării și eram gata să o cert aspru pe fata de lângă mine, care își tăvălea trupul ei gol, de mânz potolit, dar ea înțelegând încruntarea mea – îmi spuse cu neglijență:

— A, nu e nimic. E Emilie.

Rostea aceste cuvinte cu o nesfârșită indiferență, așa cum mi-ar fi spus că e pisica sau scaunul sau masa. Pe de altă parte, umbra femeii din colț nu dădea niciun semn de viață, așa încât nici eu însumi, deși ideea de a mă culca cu o femeie în fața alteia, îmi este intolerabilă, n-am mai luat-o în seamă și am răspuns cum se cuvenea elanurilor tinerei mele prietene.

De atunci, am întâlnit-o de câteva ori pe această Emilie Vignon. Mi-o trimitea Mado cu diverse comisioane și biata fată bătea kilometri întregi pentru ca să-mi aducă un bilet de amor. O văd încă în sala spitalului Trousseau, unde îmi făceam atunci stagiul de intern, cu pălăria ei de catifea albită, cu pardesiul acela lung fără culoare, învârtind între degete plicul adus și neștiind cum să mi-l întindă. Era un supliciu fiecare mișcare pe care trebuia să o facă și nu cred să uit vreodată ceasul penibil, pe care l-am petrecut cu ea în sala de gardă, unde o chemasem să mănânce cu mine, crezând că-i face plăcere. Nu știa ce să facă cu mâinile, cum să le ascundă și suferea adânc în liniștea ei aparentă.

Cred că viața ei a fost otrăvită de aceste două mâini pe care le purta cu sentimentul instinctiv al inutilității lor. Erau parcă străine de trupul ei, prea lemnoase, prea grele. Aveam eu, care o priveam, senzația că acele mâini apasă și înconvoaie. Era parcă o permanentă povară și mă întreb dacă Emilie n-ar fi murit până la urmă de oboseală, dacă – după cum se va vedea – un accident nu ar fi ucis-o ceva mai devreme.

Ori de câte ori Emilie era încurcată sau tristă, sau mânioasă, o vedeam purtându-și mâinile de-a lungul rochiei, ca și cum ar fi căutat să le ascundă sau să le proptească de ceva. M-am gândit de multe ori de atunci, că dacă hainele Emiliei ar fi avut buzunare, viața ei ar fi fost pe jumătate mai simplă.

Era în rigiditatea ei ceva dureros, care mă oprea să râd. Singura inflexiune a trupului ei era datorită unei călcături diforme. Emilie nu era propriu-zis șchioapă: vreau să spun că nu era infirmă. Apăsa însă din obișnuință, mai mult pe piciorul stâng decât pe celălalt; deprindere pe care o avea de la lucru. Lucra în subsolurile unui mare magazin, la secția de ambalaj și toată munca ei era să desfășoare printr-un mecanism cu pedală, ața de împachetat. De câțiva ani făcea zilnic treaba asta, opt ceasuri pe zi și piciorul ei stâng învățase bătaia regulată a pedalei. Nu mai putea să se dezvețe.

Dar n-am să vă mai dau detalii despre înfățișarea Emiliei. V-am spus că era urâtă și asta ajunge. Căci oricum nu veți înțelege câtă duioșie intra în urâțenia ei. Mie mi-era dragă și prietenele ei, care toate o torturau cu tot felul de comisioane barbare, n-au să-i uite niciodată privirea ei ascultătoare.

Avea o discreție de cârtiță. Se strecura tăcută de lângă tine, atunci când se simțea de prisos, nu vorbea, nu întreba. Când o luam cu noi în oraș, la balurile din cartier, rămânea singură să ne păzească hainele. Și când una din amicele ei avea nevoie de o însoțitoare, într-o expediție amoroasă, Emilie venea totdeauna și asista la cele mai exacte scene de voluptate. Nu știu dacă prietenele ei nu făceau lucrul acesta urât într-adins, ca să o exaspereze. Nu știu dacă ea, Emilie, suferea la acest spectacol. Știu numai că rămânea acolo indiferentă, privind cu doi ochi egali ceea ce se întâmplă, liniștită, ștearsă.

Cum într-o asemenea viață, Emilie Vignon își păstra mai departe virginitatea ei inutilă, e greu de înțeles. Pudoare, Emilie nu avea. Conveniențele sociale nu o puteau opri, căci în lumea ei, a fi fecioară dincolo de cincisprezece ani, era o decădere.

Cred că amorul era pentru ea mai mult o dificultate fizică, decât una morală. Dacă nu mi-ar fi teamă de o expresie echivocă, aș spune că amorul devenea în cazul ei, o problemă de echilibru. Ceea ce trebuie să i se fi părut ei imposibil în dragoste, trebuie să fi fost schimbarea punctului de reazăm. A fi un animal vertical și a trece pe urmă într-o poziție orizontală – iată ce cred că a torturat visurile ei senzuale, dacă cumva le-a avut vreodată. Cred că misterul iubirii era întreg pentru ea în această cădere, că toată viața se rezema în acest fapt, ce depășea puterile ei.

Aș cere iertare cetitorului pentru aceste detalii nerușinate, dar, sincer vorbind, îmi pasă puțin de cetitor și îmi pasă foarte mult de Emilie Vignon. Îi povestesc viața, întâi pentru că vreau să înțeleg ceva din sufletul acestei fete, pe lângă care am trecut poate prea neatent altădată.

Spun deci că numai această rigiditate trupească o oprea pe Emilie să fie o bună amantă. Cine știe ce simplă dragoste ar fi încălzit altfel ochii ei cenușii. Dar cum să iubească cineva cu un trup ca al ei, făcut dintr-o singură bucată, nearticulat, neflexibil? Mă gândesc la coapsele alungite ale lui Mado, mă gândesc la răsucirile corpului ei mic, seara, când mi se zbătea în brațe și încerc să mi-o imaginez pe Emilie la fel. Nu, nu. Imaginea mi se pare grotescă. Dacă fiecare ne-am naște după chemarea și firea noastră, Emilie Vignon ar fi trebuit să fie un picior de masă prost cioplit. Era singurul lucru pe care l-ar fi făcut în viață bine și lesne.

Știu eu? poate că ea avea o anatomie anume, și în felul ei, o grație pe care nu puteam s-o văd. Erau legături secrete în corpul ei. Când ridica un umăr, trebuia să încline un genunchi. S-ar fi spus că fiecare mișcare rupe un echilibru, ce trebuie restabilit printr-o mișcare complementară. Emilie nu putea să miște un deget independent de celelalte patru: palma ei se ridica toată de la încheietură. Un camarad intern, care o văzuse de câteva ori în curtea spitalului, când Emilie venea să mă caute, trimisă de Mado, mi-a spus odată în glumă:

— Curios! fata asta pare că se mișcă printr-o serie de luxații.

Observația era exactă. Totdeauna, după ce Emilie făcea o mișcare, așteptam să aud pârâitul unui os rupt.

Mă tem că toate aceste amănunte, astfel povestite, să nu facă din Emilie o imagine respingătoare. Ar fi păcat. Era în ființa ei ceva cuminte, așezat, un aer de obiect casnic, care nu-ți mai slujește la nimic, dar pe care nu-l arunci, fiindcă te-ai obișnuit cu el și fiindcă într-un fel, ți-e drag. Mie Emilie îmi plăcea așa cum era și dacă nu i-am spus-o vreodată, mi se pare totuși că ea a înțeles și că îmi păstra oarecare recunoștință. Va fi fost poate una din puținele bucurii ale acelei vieți, care la douăzeci de ani, nu mai avea nimic de așteptat, de nicăieri. Părea sortită să treacă neschimbată, până la moarte, și desigur, că așa ar fi trecut, dacă întâmplarea nu l-ar fi adus înainte pe Irimia C. Irimia.