II

N-aș putea spune că m-am bucurat în acea zi de 14 Iulie, când el mi-a ieșit în cale pe podul Saint-Michel. Răsfoiam un vraf de reviste vechi la un anticar pe chei și asta e o plăcere pe care nu o împart cu nimeni.

— Mă, Valerie!... (Ne cunoșteam de atâta vreme și totuși n-a fost niciodată în stare să-mi pronunțe ca lumea numele, Ștefan Valeriu fiind pentru el un nume dubios, în timp ce „Valerie“ îi suna familiar și țărănește).

Irimia s-a împlântat în fața mea și după tăcerea lui, am înțeles că singur n-are să plece de acolo.

— Ce faci, Irimio?

— Iacă, mă uit.

Într-adevăr se uita. Se uita cum curgea apa sub pod și ochii lui mari nici nu clipeau.

L-am luat cu mine pe chei, în sus, să ne plimbăm. Mi-a povestit cu vocea aspră pe care i-o cunoșteam, că își terminase în iunie licența în drept la București, că avea de gând să facă doctoratul la Paris, pentru care lucru căpătase o bursă și venise din țară de vreo săptămână. Până în toamnă, la începerea cursurilor, voia să învețe franțuzește.

— Că acuma, știi, nu merge. Nu merge de loc.

Vorbea greu, cu frânturi de frază neterminată și fiecare gând rostit până la capăt, era o biruință. Îmi amintea suferința lui la școală, când trebuia să spună lecția în fața profesorului de istorie: părea că sparge fiecare vorbă cu ciocanul dintr-o colonadă, care altfel, în mintea lui, trebuie să fi fost limpede și întreagă.

Bietul Irimia! Ce glumă a întâmplărilor îl adusese pe el, țăran din Ialomița, în acea clasă de băieți mondeni de la liceul Lazăr? Ce proastă socoteală îl abătuse de la destinul lui de plugar născut și îl adusese să se chinuiască între lucruri pe care nu le pricepea? Mi-a fost camarad din prima clasă de liceu și am avut timp să-l cunosc: înalt și gros cum era, cu umerii enormi, cu picioarele imense, abia încăpea în bancă. De câte ori, după ce repetase în felul lui lecția învățată cu atâta trudă în ajun, profesorul îl trimitea plictisit la loc „Irimia C. Irimia treci la locul tău“ eu îmi spuneam că s-ar putea, într-o zi, ca Irimia să se îndrepte cuminte spre cuier, să-și ia frumos hainele din cui și să spună cu vorbă lui domoală de totdeauna, că nu acela era locul lui.

Dar nu. Nu era el dintr-un neam de revoltați. Se întorcea cuminte în bancă, își ducea mâinile la piept și rămânea liniștit să privească și să asculte. Statura lui de uriaș nemlădios, era stângace acolo, în locul acela strâmt. Mi se părea că este în supunerea lui Irimia o melancolie de animal domesticit, care rabdă și uită, dar care păstrează undeva, în cutele cele mai adânci ale sufletului, gustul unei alte vieți, chemarea unui alt orizont. Mă înșelam poate. Dar altfel nu știam să pricep zâmbetul blând al băiatului ăstuia mare, zâmbetul lui încurcat, cerând parcă iertare pentru o permanentă greșeală.

Păstrez despre Irimia două amintiri precise, care n-au nicio legătură una cu alta, dar care mi-au rămas în minte amănunțite.

Era în curtea liceului. La poartă, un țăran bătrân cu surtuc și desagi, se uita printre gratii, fără să îndrăznească să intre. L-am întrebat pe cine caută.

— Apăi, pi băiatu sorii-mi.

— Cum îi zice băiatului?

— Apăi, i zice Irimia.

L-am căutat pe Irimia C. Irimia, deși în tot liceul vor mai fi fost și alți băieți cu numele ăsta. Nu știu ce îmi spunea, că moșul de la poartă pe el îl căuta. Poate ochii lui albaștri, puțin speriați, pe care băiatul îi avea la fel. Era el într-adevăr. S-a apropiat de poartă, fără grabă, fără mirare, și-a scos șapca din cap (cu gestul secular cu care strămoșii lui își vor fi scos veacuri de-a rândul căciula) și s-a aplecat să-i sărute mâna bătrânului, o mână neagră, osoasă și jupuită. N-am râs. Era în înclinarea acestui uriaș, boltit asupra moșului dinainte, ceva cutremurător. Eu, care am trăit într-o lume cu false tradiții și false legi, am avut atunci sentimentul unui fel de eternitate, pe care camaradul meu Irimia C. Irimia o realiza acolo, pe stradă, înaintea mea, sărutând mâna moșului lui.

A doua amintire despre Irimia e cu totul neînsemnată și mă întreb dacă e nevoie să v-o spun. Era tot la liceu, într-o oră de literatură franceză. Profesorul îl pusese să citească cu glas tare un pasagiu din Racine. E curios cum – deși faptul e cu totul mărunt, n-am uitat nici până astăzi locul exact al acelei lecturi. Era, iată, a patra scenă din întâiul act din Andromaca.

Songez-y bien; il faut, désormais que mon coeur

S’il n’aime avec transport, haisse avec fureur.

E greu de spus ce deveneau acele versuri în gura lui Irimia. Un fel de limbă bulgărească, strivită între dinți, un dialect fără vocale, zdruncinat, pisălogit, bătut între două bucăți de cremene. A fost o enormă veselie în clasă și eu însumi am făcut mare haz. Liniștit, cu fruntea îngustă, cu obrajii aspri, puțin ieșiți în afară, cu maxilarele ferme de carnivor, cu mâinile lui imense înțepenite pe cotorul cărții, Irimia C. Irimia continua să citească din Jean Racine.

Un coleg de bancă, mie personal nesuferit deși de atunci a ajuns foarte cunoscut și scrie foiletoane săptămânale la o mare gazetă reacționară, băiat priceput și intelectual (recunosc toate acestea ca să nu se creadă că păstrez oarecare invidie, eu care n-am ajuns ca el și nu fac literatură) un coleg de bancă deci, mi-a șoptit atunci, privindu-l pe Irimia:

— E un primitiv.

Nu. Irimia era numai un țăran din Bărăgan. Acolo, în mijlocul nostru, cetind versuri franțuzești, mi se părea ridicol. Dar mi-l închipuiam într-o seară de iulie, la ceasurile șapte, după o lungă zi de muncă, întorcându-se în sat, cu picioarele goale, la marginea lanului de grâu, drept în văpaia apusului de soare și îmi spuneam că niciunul din noi, niciunul nu va fi avut vreodată în vreo împrejurare a vieții noastre de băieți deștepți, o fărâmă măcar din simpla măreție, pe care ar fi avut-o atunci Irimia.

Eu nu sunt sensibil la ceea ce se numește „chemarea pământului“ și îmi bat joc de asemenea literatură. Dar îmi place să văd un animal frumos crescând la locul lui. Și uneori mi se întâmplă să sufăr privind la circ, un dulău înzorzonat cu fundulițe și zurgălăi, făcând sluj, știind că destinul lui ar fi fost să înfrunte pe o culme, lupii, în fața stelelor albe și a lui Dumnezeu.

De aceea, cred, m-am purtat omenește cu Irimia și dacă mi s-a întâmplat de câteva ori să râd de el, a fost din lene sau din lașitate: îmi venea greu să fac altfel decât toți ceilalți. Încolo, am avut pentru el o sinceră și dreaptă prietenie.