IV

Multă vreme n-am mai știut nimic despre menajul lor. Plecasem din Paris în august, într-un orășel din Midi, unde aveam un ramplasament medical. M-am întors de acolo târziu, prin noiembrie, cu zece mii de franci și cu nevasta doctorului înlocuit, o femeie urâtă și patetică. (Dar asta e o altă poveste...). Bineînțeles, mă despărțisem de Mado, cu care oricum legătura mea ținuse prea mult. Nu mai aveam prin urmare de la cine să aflu vești despre soții Irimia.

I-am văzut totuși, într-o duminică, la Jardin des Plantes, privind animalele. Se țineau de mână, cum se țin soldații și servitoarele în Cișmigiu, ceea ce aducea acolo în acel parc parizian, o tristă amintire de mahala de la noi. S-au oprit amândoi în mijlocul unui grup de copii, în fața pavilionului cu elefanți. Irimia a scos din buzunarul paltonului, o pâine înfășurată în hârtie, a desfăcut-o și a pornit s-o împartă dobitoacelor.

Le îmbia blând românește:

— Vin la neica, mă, vin la neica!

De câte ori trompa unui elefant, trecea printre gratii, se legăna suspendată în aer și se lăsa pe urmă spre mâna lui Irimia, Emilie, tresărea speriată și îl trăgea înapoi, dar el rămânea liniștit. Se avea bine cu dobitoacele și ele îl recunoșteau. Nu m-am apropiat de ei și i-am ocolit, nevoind să le tulbur idila.

Dar i-am revăzut trei luni mai târziu, în împrejurări tragice. Sunt obișnuit cu moartea și nu odată am închis ochii morților în sălile albe de spital, unde mi-am petrecut tinerețea gândindu-mă la altceva decât la figurile ce se descompuneau acolo lângă mine. Ce vreți? Este o insensibilitate profesională, în fața căreia fiorul sfârșitului nu există. Moartea Emiliei însă m-a cutremurat. A fost barbară.

Într-o zi de martie, Irimia m-a căutat la spital și m-a rugat să-i găsesc Emiliei un pat în serviciul meu, căci era însărcinată și avea să nască în curând.

— Bine, Irimio, asta îți trebuie ție acum? Plozi? De ce n-ai făcut și tu ce trebuia, din timp!

Irimia părea că nu pricepe. S-a uitat la mine nedumerit și, când a înțeles că îi vorbeam despre avort, și-a făcut instinctiv cruce.

Eu nu făceam la Trousseau obstetrică. I-am spus însă lui Irimia, că am să intervin la direcție și că am să încerc să găsesc patul cerut. Într-adevăr, în două zile, lucrul era făcut. Internul din serviciul de maternitate îmi era amic și mi-a făgăduit s-o îngrijească atent pe Emilie. Eu însumi, când nu eram de gardă sau când bolnavii mei îmi dădeau răgaz, treceam peste drum, în sala XVIII, să-i dau o mână de ajutor.

Când am adus-o pe Emilie, am avut din primul moment siguranța că de acolo n-are să mai iasă. N-am văzut niciodată asemenea sarcină. Nu era propriu-zis anormală: simptomele erau obișnuite și pacienta răbdătoare. Dar tot trupul îi era deformat, pântecele enorm, membrele grele și depărtate de corp. Respira greu și dădea uneori ochii peste cap, cum fac gâștele îndopate. Trupul acela noduros, care scârțâia ca un scripete neuns, trupul acela strâmb, îndesat în el, cu articulațiile greșite, cu reflexele needucate, să poarte în el un corp străin, un copil! Dar era o aberație, o imposibilitate fizică. Emilie, pentru care a lua un pahar dintr-un loc și a-l pune într-altul, era o problemă de echilibristică, trebuia acum să nască un copil! Corpul ei țeapăn ar fi trebuit să se mlădie, să se dea după zbaterile dinlăuntru ale pruncului, să-i urmeze inflexiunile lui de vierme orb!

A fost un măcel. Femeia sta ca un butuc dărâmat. Dacă s-ar fi putut zvârcoli, ar fi suferit poate mai puțin, ar fi scăpat poate. Dar nu: era încleștată în așternut și ne privea de acolo cu doi ochi tulburi, rugători, de câine ce se îneacă. Uneori țipa și răcnetul ei se auzea până departe, prin sălile largi ale spitalului, așa cum trebuie să se audă la abator mugetul vitelor înjunghiate. Ne-am gândit să pregătim forcepsul, dar patronul, pe care l-am adus la căpătâiul bolnavei, nu ne-a lăsat. Spunea că oricum este pierdută.

Asta a ținut trei zile și trei nopți. Irimia pe care am vrut să-l dau afară, a rămas acolo, lângă patul nevesti-sii, tot timpul și s-a apărat cu încăpățânare împotriva mea. Nu-i cunoșteam atâta voință. A stat nemișcat, fără un cuvânt, fără un suspin privind când spre mine când spre Emilie și așteptând.

A treia noapte, târziu, pe la trei, femeia a născut o fetiță. Irimia a primit-o din mâinile mele. A dus-o aproape de un bec, a privit-o lung, a dat-o pe urmă unei infirmiere și s-a dus să se culce.

Când m-am întors a doua zi la spital, l-am găsit lângă patul Emiliei. Femeia era în agonie. Avusese în zori o puternică hemoragie și acum se declarase o septicemie generală. Horcăia. Când m-a văzut Irimia, a dus degetul la gură și mi-a făcut semn să umblu ușor.

— De-acum, mi-a spus el, se face bine. A scăpat.

Nu aveam curajul să-i răspund și el neînțelegând întunecarea mea, adăugă:

— Te uiți că face așa din gură? Asta nu-i nimic: lucrează nervii.

Apoi cu un aer de confidență și cu un adânc orgoliu de tată:

— Da fata?... Fetița?... Ai văzut ce mândră-i? Vino s-o vezi.

Și m-a târât după el, într-o sală alăturată.

Emilie a murit abia a doua zi, spre seară. Nu știu cine i-a închis ochii.

Am dus-o la groapă într-o dimineață de la sfârșitul lui martie, curată și însorită. Era cald și ieșisem fără pardesiu, surâzând în acea albă lumină de primăvară. Pe drum, vânzătoarele de „muguet“ desfăceau mici buchețele de câte un franc. Am cumpărat cu toții în amintirea Emiliei. Irimia purta surtucul lui negru de ceremonii, același pe care îl purtase, nouă luni înainte, la cununie.

La cimitir, într-un colț, Mado, cu figura trasă și fruntea umbrită, așa cum n-am văzut-o niciodată, plângea copilărește cu sughițuri și de departe, mi-a zâmbit printre lacrimi, când m-a zărit. Era o fată bună și sentimentală.