III

Totuși, în acea zi de 14 iulie, mă plictisea. Se însera frumos, vaporașele albe ce coborau dinspre Vincennes, agitau drapele mici pe tot lungul Senei, Notre-Dame se albăstrea la stânga mea în amurg. El își terminase povestea, eu terminasem toate întrebările pe care i le-aș fi putut pune, tăceam amândoi și el mergea mai departe, oprindu-se când mă opream, pornind când porneam. Aș fi vrut să mă pierd singur, în acea lume de sărbătoare, să alerg după voia mea, să mă opresc după bunul meu plac. Cu neputință. Bocancii lui Irimia băteau lângă mine.

Începeam să fiu îngrijorat. Aveam la 10 seara, în cartierul latin, întâlnire cu Mado și nu vedeam niciun mijloc să scap de Irimia. O spun aici, nu ca să mă justific, dar ca să lămuresc exact rolul pe care l-am jucat fără de vrere, în nenorocirea ce avea să urmeze: eu am făcut tot ce s-a putut ca să-l îndepărtez. Îmi plac glumele, dar acei din amicii mei care au pretins că împerecherea lui Irimia C. Irimia cu Emilie Vignon a fost o farsă de-a mea și că eu am premeditat-o, mint. Vină am avut eu poate altminteri și am să o spun la locul ei. În privința asta însă, sunt cu desăvârșire liniștit: nu eu l-am adus pe Irimia la Café D’Harcourt, ci el s-a ținut de mine și a venit acolo, împotriva mea. Dealtminteri eu nici nu știam că în seara aceea Emilie trebuia să vină și ea. Am găsit-o acolo la un colț de masă și abia am zărit-o: Mado îmi sărise de gât, să mă sărute cu toată ardoarea ei de amantă mică. Nu ne văzuserăm de câteva zile și amorul ei suporta greu vacanțele. Pe urmă, era 14 Iulie și Mado era o republicană convinsă. S-a atârnat deci de brațul meu și m-a târât în mijlocul străzii, unde se dansa, ca să serbăm împreună căderea Bastiliei. Am serbat-o. Eram mai mulți camarazi, fiecare cu prietena lui și am petrecut nebunește, dansând acolo în stradă, sărutându-ne și desfăcând serpentine. Mă întorceam desigur din când în când la masa noastră, pe trotuar, să beau sau să fumez, dar, antrenat cum eram nu băgasem nimic de seamă.

Abia târziu cineva mi-a atras atenția.

— Oh! regarde les amoureux!

Nu-mi arde mie de glumă, mai ales acum când știu ce trist sfârșit trebuia să aibă toată istoria asta, dar și astăzi, când îmi amintesc de imaginea perechii lor acolo pe trotuar, între serpentine și lumini, mă pufnește râsul. Emilie și Irimia! Ședeau unul lângă altul, țepeni, gravi, puțin aiuriți, puțin absenți, privindu-se uneori drept în ochi, lung și fix. Tăceau. Nu se gândeau desigur la nimica tandru, dar faptul că în toată lumea aceea, numai ei doi rămâneau singuri la masă, fără să se miște, fără să vorbească, îi unea cel puțin în ochii noștri.

Mărturisesc că am din instinct un mic gust de cruzime. Nu merg poate până la tortură, dar îmi place, când petrec, să-mi găsesc un obiect de joc, o țintă lăturalnică pentru câteva răutăți. E vulgar, știu. Dar e așa. În seara aceea, ținta nu trebuia s-o inventez: se impunea. Dealtminteri, eu n-am făcut decât să asist, amuzat, la un joc pe care ceilalți – Mado mai ales – l-ar fi jucat și fără mine: făceau din Emilie o amantă și din Irimia un iubit. Îi mângâiau pe amândoi, făceau aluzii nerușinate, lăudau frumusețea Emiliei, admirau puterea lui Irimia. Ei, deși puțin uluiți, își păstrau seriozitatea, ceea ce mărea ridicolul situației, fiindcă luau într-adevăr un aer de mire și mireasă. De altfel el nu pricepea nimic din ce se vorbea și rotea în jur o privire rugătoare, penibilă, care îmi face rău astăzi în amintire. Lucrurile s-ar fi oprit aici și le-am fi uitat repede în vâltoarea sărbătoririi, dacă, deodată, după miezul nopții, n-ar fi izbucnit ploaia. Era o adevărată furtună de vară. Repede și bruscă. Într-o clipă, mica piață a Sorbonei era deșartă, mesele trântite pe jos, paharele sparte în grabă. Bucăți de serpentină zburau ude, ca niște frunze, toamna. Ne-am răspândit care încotro și eu abia am avut când să o iau pe Mado după mine și să fug spre casă, care nici nu era departe. Uitasem de Irimia și Emilie. Cine își amintește de acea ploaie de la 14 Iulie, nu-mi va face din această uitare, o vină.

Irimia mi-a povestit însă mai târziu, în amănunțime, tot ce s-a petrecut după plecarea mea și, cum eu l-am cunoscut bine și pe el și pe Emilie, cred că-mi pot închipui destul de exact întâmplarea. Rămăseseră singuri în ploaie la masă și nu știau cum să se despartă. Nu se cunoșteau, nu-și vorbiseră niciodată, nu-și puteau vorbi și cu toate acestea nu le venea ușor să se ducă la nevoile lor. O asemenea hotărâre trece dincolo de imaginația și puterea lor. Erau împreună? Trebuiau să rămână împreună.

Au pornit deci amândoi, în ploaie, fără să schimbe vreun cuvânt. Rochia ei era udă și apa îi curgea șiroaie pe borul pălăriei. El și-a desfăcut haina și a acoperit-o pe fată, strângând-o lângă el, ca pe un butuc. Îi era lesne să o ducă: ea îi ajungea până la brâu. Au mers așa ceasuri întregi. Până la St.-Quen, unde locuia Emilie, cred că sunt vreo zece kilometri. Le-au așternut pe toate pe jos, în noapte, târându-și picioarele pe acele străzi deșarte și ude. Au ajuns la poarta Emiliei târziu, când mijea de zi.

Cum s-a întâmplat restul, nu știu. Cum s-a urcat Irimia în mansarda ei, cum și-au căzut în brațe, cum s-au dărâmat, îmbrăcați pe podele!

Era poate somnul care îi ajungea din urmă, cum le ajunge toropitor pe dobitoacele trudite. Era amețeala acelei seri de muzică, torțe, jocuri de artificii – 14 Iulie republican, care bătea în inimile lor cu o splendoare întârziată – era ploaia ce le mângâiase obrajii, era marseilleza ce le suna încă în urechi, scăzută ca o romanță. Sau era mai ales nevoia de a-și spune ceva. Simțeau obscur simpatia elementară, pe care o gloabă trebuie să o simtă pentru alta, când trage alături de ea aceeași povară și, cum ei nu vorbeau aceeași limbă, găsiseră într-un moment de intuiție, felul cel mai simplu de a și-o mărturisi.

Dar de ce mă pierd în presupuneri? Fapt e că a doua zi, spre seară, Irimia mi-a bătut la ușă. Avea un cap ceremonios și grav. Îmi dădea târcoale, voind parcă să-mi spună ceva, dar nu știa cum să înceapă. De câteva ori și-a răsucit pălăria în mâini. De câteva ori a tușit. Pe urmă a vorbit deodată fără introducere, așa cum oamenii timizi, după ce s-au plimbat un ceas cu ceașca de ceai în mână neștiind unde s-o pună, o scapă pe podea și termină.

— Mă, azi noapte m-am culcat cu Emilia.

Am făcut se vede ochii mari, căci el i-a coborât pe ai lui, încurcat. Știam că Irimia nu minte niciodată, dar faptul mi se părea atât de abominabil, încât ezitam să-l cred. Aș fi vrut să râd și am încercat chiar.

— Craiule! i-am spus, amenințându-l admirativ cu degetul.

Ei abia a surâs și pe urmă și-a reluat figura ceremonioasă dinainte. Oftă. Apoi, din adâncul inimii, cu un accent de remușcare, de care n-aș fi capabil chiar dacă aș omorî un om, a mărturisit:

— Și a fost fecioară, mă.

Iată, aici începe vina mea, mica mea vină. Căci eu știam că Emilie Vignon era fecioară. Mai știam că în lumea ei, faptul ăsta nu are nicio însemnătate și amorul se face fără nicio răspundere. Totuși, distrat de figura nenorocită a lui Irimia, amuzat de imensa lui naivitate, am continuat jocul. Cine știe? Poate că dacă atunci aș fi luat lucrurile ușor și i-aș fi spus lui Irimia că întâmplarea nu e serioasă, povestea n-ar fi avut altă urmare. Or, eu, dimpotrivă, am luat o expresie de circumstanță, m-am plimbat prin odaie, l-am privit doborâtor pe Irimia, ca pe un acuzat.

El nici nu îndrăznea să înfrunte mustrarea mea. Mi-a spus cu simplicitate:

— Nu e nimic. Am s-o iau.

— Cum ai s-o iei?

— Da, am s-o iau de nevastă.

— Știam că nu glumește, dar îmi spuneam că, până la urmă, lucrurile nu vor merge chiar atât de departe. L-am lăsat să plece, am făcut mare haz în urma lui și am uitat.

Peste o săptămână abia, un coleg de facultate mi-a spus în treacăt că Irimia se însoară. Am fost uluit. Am alergat repede să-l caut, sperând să ajung încă la timp, ca să-l scot pe băiat din încurcătură. L-am găsit liniștit, cu liniștea omului ce și-a împăcat conștiința. Am încercat să-l scutur din inconștiența lui, să-l fac să judece, să-l conving.

— Bine, mă, nenorocitule, dă-ți seama ce faci. Ești sărac, trebuie să muncești, trebuie să te întorci la tine în țară, te așteaptă ai tăi.

El ridică din umeri

— Dacă era fecioară.

I-am spus că asta nu înseamnă nimic, i-am dat exemplul atâtor alți băieți, care cunoscuseră ca el „fecioare“, dar care n-au pățit nimic în urmă. I-am spus că aici, la Paris, lucrurile stau altfel decât la el în sat. N-a vrut să mă înțeleagă. Mă privea indiferent, ca și cum vorbele mele nu puteau să treacă dincolo de fruntea lui îngustă.

— Dacă era fecioară.

Asta era judecata lui, cinstea lui strâmtă de plugar și de acolo vedeam eu bine că n-am să-l mișc. Am încercat atunci de partea Emiliei. Nu că soarta lui Irimia mă interesa enorm: dar căsătoria asta mi se părea monstruoasă. Omenește vorbind, împerecherea acelui uriaș cu această fată strâmbă, făcută din lemn, era oribilă, bestială. Ce viață puteau să ducă oamenii aceștia, sus, în mansarda din St.-Quen, înțelegându-se prin semne, că aceeași limbă nu vorbeau, neștiind nimic unul de altul, mugind când voiau să-și spună ceva și încălecându-se seara, mutește, ca dulăii?

N-am izbutit însă să conving pe nimeni. Emilie, biet suflet care mergea unde îl trăgeai, primise propunerea lui Irimia fără mirare. Nu prea înțelegea ea de ce ține el morțiș să se însoare, dar nu avea de ce să-l refuze. Mai erau prietenele ei, care vedeau în căsătoria aceasta un bun prilej de glumă și care se grăbiseră să încurce astfel lucrurile, încât nimeni să nu le mai poată descurca. M-am găsit deci în fața unui fapt împlinit și am renunțat la orice împotrivire.

Exact peste cincisprezece zile, asistam la căsătoria civilă a Emiliei Vignon cu Irimia C. Irimia. Erau câțiva camarazi de-ai mirelui în sala primăriei din al XIV-lea arondisment și o legiune întreagă de midinete: toate camaradele Emiliei, din subsolurile magazinului ei. Venisem acolo ca la o întâmplare veselă. A fost dimpotrivă un spectacol melancolic. Ridicolul scenei era mișcător și nu-mi aduc aminte să fi văzut pe cineva râzând. Fetele lăcrimau.

Numai Emilie, la brațul țeapăn al ginerelui ei, avea o radiere modestă de regină și urâțenia ei de totdeauna lumina solemn că o aureolă de castitate.