I

Brusca dumitale mărturisire de aseară m-a surprins și m-a necăjit puțin. Crede-mă, n-o așteptam. Aveam siguranța că între noi doi lucrurile sunt netede, fără echivoc și uneori când din întâmplare mă rezemam de umărul dumitale (deși gestul ăsta îl înfurie regulat pe Andrei), o făceam cu o plăcere prietenească, aproape din nebăgare de seamă, ca pe atâtea alte gesturi familiare.

De ce ai sfârșit cum sfârșesc toți? Lasă-mă să te cert. O meriți și pe urmă, vezi, asta îmi face bine.

Mai ales să nu crezi că a fost în tăcerea mea și în plecarea mea grăbită de la bal, o indignare de femeie ultragiată. Sunt deja bătrână, deși dumneata nu vrei să crezi și am ascultat de atâtea ori aceleași cuvinte, pe care mi le-ai spus aseară, în alte împrejurări poate și altfel, încât întâmplarea nu mi se mai pare curioasă și obișnuiesc să trec peste ea cu oarecare frivolitate. Da, cu oarecare frivolitate.

Să nu-mi iei deci în nume de rău încruntarea mea de ieri. Nu-ți reproșez nimic. Mă gândesc numai că buna noastră prietenie s-ar fi putut lipsi de acest accident și că faptul că dumneata mă iubești sau vrei să mă iubești sau ți se pare că mă iubești, complică de prisos o legătură la care țineam și care mi se părea posibilă mult timp. Uite, ai stricat în așa hal așezarea lucrurilor, încât acum mă întreb dacă e prudent să-ți spun că mi-erai drag și că vizita dumitale o așteptam totdeauna cu bucurie, ca pe o sărbătoare personală. Ești nesuferit – asta ești.

Ieri, când ai sfârșit de vorbit, am simțit dintr-o dată că ceva se sfârșește și se încurcă și asta m-a enervat atâta, încât n-am mai fost în stare să rămân acolo, în sala aceea de bal și l-am rugat pe Andrei să mă conducă acasă, deși știam că îl contrariez cerându-i acest lucru, fiindcă tocmai vorbea animat cu Suzy Ioaniu și spera probabil să danseze toată noaptea cu ea.

(Pe urmă abia, m-am gândit că Andrei putea să ia această plecare subită drept o mică scenă de gelozie și că asta o putea măguli indirect pe Suzy, ceea ce m-a necăjit desigur, dar era prea târziu ca să mai repar ceva și în fond lucrul nu avea mare importanță. Ca să fiu sinceră, poate că mi-a făcut plăcere despărțirea lor forțată).

Și acum să vorbim simplu, ca doi oameni cuminți. Luni seara, este concertul lui Brailowski la Ateneu și cum niciunul din noi nu are să renunțe (sper cel puțin că nu vei face prostia asta) o să ne întâlnim acolo. Ei bine, nu vreau să ne strângem mâna cu frică, să ne pândim din ochi bănuitori, să vorbim jenați despre ploaia de afară, știind că rămâne între noi doi un lucru tăinuit. Dimpotrivă. Vreau ca la sfârșitul concertului, să-ți pot cere ca altădată să mă însoțești până acasă. Cred că voi fi singură, fiindcă știi că lui Andrei nu-i place muzica și dealtminteri luni seara are să fie la Suzy, unde se repetă revista pentru Principele Mircea, în care el, Andrei, îl face într-un scheci pe regele tangoului.

E poate dificil să ne explicăm și mă întreb dacă voi avea curajul să duc până la capăt scrisoarea asta, dar nu pot, zău că nu pot să adaug vieții mele destul de complicate, încă o taină, încă o situație obscură. Ești în mica mea lume, singurul om căruia îi pot vorbi deschis și n-am să pierd prilejul. Am câte o dată, eu care m-am obișnuit cu minciunile mici ale altora și ale mele, am câte o dată un dor de sinceritate care îmi dă lacrimi. Mă apasă toate acomodările mărunte din care mi-am făcut viața și atunci aș vrea să mă răzbun – așa, inutil, prostește – spunând odată pentru totdeauna adevărul adevărat, până în amănunțime, fără rezervă, nepăsătoare de ce are să urmeze. De câte ori, spre seară, când veneai să iei ceaiul la mine, nu m-am gândit să-ți vorbesc. Dar dumneata ești un domn logic și ai replici care mă descurajează. Să știi că nu rareori, dacă îți întindeam fără apropo cutia cu țigări sau farfuria cu fursecuri, deși dumneata aveai deja o țigară sau erai servit cu prăjituri, făceam gestul ăsta inutil numai pentru ca să schimb vorba și să opresc la timp o confesiune care mă tenta.

Dar am să-ți vorbesc astăzi fără ocol.

Știi că îl iubesc pe Andrei? Nu spune că aleg prost momentul: dumneata nu ai nevoie de menajamente, eu nu sunt capabilă de abilități. Singurul lucru care interesează este să fim clari.

Am aflat că în lume se vorbește despre legătura mea cu el, ca de o întâmplare oarecare: un „colaj“ care ține de cinci ani și care ar trebui să se termine de la o zi la alta. De aceea poate femeile își permit să flirteze cu Andrei în fața mea, iar bărbații să-mi vorbească între patru ochi cu oarecare libertate. De aceea poate dumneata obișnuiești să spui cuvinte aspre, despre el, sau să-i adresezi de față cu mine, mici surâsuri de ironie, pe care le-o fi meritând el, dar mie îmi fac rău.

Fiindcă, în fond, ești un naiv. Dumneata crezi în inteligență, bun gust, discreție, subtilitate și nu înțelegi că peste toate acestea, cineva îl poate iubi pe Andrei, da pe Andrei prietenul dumitale și amantul meu.

Ți-am surprins nu o dată zâmbetul de neîncredere, atunci când mă apropiam de el să-l privesc sau să-i spun în ascuns un cuvânt. Îți spuneai poate că bărbatul acela frumos nu știe altceva decât să bată amuzant jazzul, că își pierde în fiecare dimineață două ceasuri pentru ca să-și întrețină freza și că în camera lui de culcare a bătut în perete portretul lui Rudolf Valentino, decupat dintr-o revistă de cinematograf. Eu nu am vanitate personală, dar în momentele acelea aș fi vrut să mă apropiu de dumneata și să-ți spun că ești fad și suficient și că ți-e necaz că el e mult mai frumos decât dumneata. Superioritatea dumitale mă agasa. Dacă spuneai un cuvânt inteligent, mie mi se părea că mi-l adresezi mie ca pe un reproș. Aș fi vrut să-ți spun că știu. Că îl cunosc pe Andrei, așa cum îl cunoști și dumneata, dar că asta nu schimbă nimic.

Odată ți-am povestit că la concursurile eliminatorii de tenis, Andrei a ieșit al doilea. Ți-ai scuturat țigara, m-ai privit și ai spus în treacăt, fără insistență.

— „Nici măcar întâiul“.

În ziua aceea, te-am urât.

Fiindcă, vezi, dumneata mă sileai să judec un sentiment pe care eu îl primeam cu simplicitate, fără socoteli. Erai ca un botanist, care ar ține morțiș să-mi demonstreze, că după toate legile științei, o floare care îmi place, n-ar trebui să-mi placă.

Dumneata ai fost cel dintâi care m-ai obligat să mă întreb de ce îl iubesc pe Andrei, întrebare ridiculă dealtminteri și care nu duce niciodată, nicăieri.

De ce îl iubesc? Doamne! pentru că așa a fost să fie.

Când l-am cunoscut, era un an după divorț. Nu aveam niciun fel de dispoziție pentru o mare pasiune. Mă îmbrăcam cu plăcere, inventându-mi singură rochiile pentru mine și pentru zilele cu soare la șosea. Mă pregăteam să plec și cum ezitam între mare și munte, amânam plecarea de la o săptămână la alta, deși Bucureștii începeau să mă plictisească.

Atunci, a venit Andrei. Mi-a făcut curte cu oarecare ștrengărie, cu anumită impertinență de june-prim și asta m-a amuzat, cum trebuie să-l amuze pe prințul de Galles trecătorii care, neștiind cine este, i se adresează pe stradă, întrebându-l cât e ceasul său cerându-i un mic serviciu. Am râs și, ca să glumesc, l-am încurajat. Căci oricum, nu puteam să-i spun omului ăstuia simpatic, întreprinzător și sigur pe el, că se înșeală.

„Domnule drept cine mă luați?“ e un răspuns profesional. Mie îmi place să trec drept ceea ce oamenii cred că sunt.

Poate că dacă atunci, în primele zile din vara aceea, aș fi știut unde mă va duce această glumă, aș fi oprit-o brusc. Închid ochii și fără să regret nimic, îmi închipui ce ar fi fost viața mea altfel. Ce bună liniște, ce caldă oboseală!

Andrei a intrat în existența mea într-un moment de neatenție, când lăsasem ușile deschise și storurile ridicate. Îl cunoști: nu poți fi precaută cu el. Nu e dificil, nu e rău, nu e bun, nu e simplu, nu e complicat. Se face seară, în odaie e întuneric, întorci obosită butonul lămpii și în lumina aceasta subită, îl descoperi într-un colț, pe Andrei.

— Erai aici?

Da. Era acolo. Și pentru că tot era acolo și pentru că ești obosită și pentru că e târziu, îi ceri un serviciu mic, să sune servitoarea, să-ți dea o carte de pe etajeră, să-ți spună dacă-i place rochia verde, pe care o îmbrăcaseși ieri, să apropie măsuța de ceai, să-ți fredoneze romanța auzită aseară la Modern și pe care tu ai uitat-o.

Vara trecea pe nesimțite, așa, cu plăceri mărunte. Într-o zi, m-am uitat în calendar și am văzut că era după 15 august. Prea târziu ca să mai plec din București. Erau seri calde, grele, cu nu știu ce urmă de înfiorare care mă obosea. Andrei m-a găsit lângă fereastră, cu fruntea rezemată de geam, ca pe vremuri, în adolescență, când rămâneam singură acasă, nu așteptam pe nimeni și pândeam din balcon, dincolo de mahalaua mea, dincolo de oraș, ceva care trebuia să vie, nu știu bine ce.

I-am spus că nu mai plec. A fost volubil, entuziast, mi-a sărutat mâinile, a îngenuncheat, s-a ridicat cu o piruetă – toate cu un accent care îl scuză, pentru că, rămâneam în glumă.

— Madame, ma voiture vous attend.

Arăta spre ușă surâzător, tânăr, „cavaler“ – și invitația lui pe franțuzește mi-a amintit un cuvânt pe care îl auzisem des în lume, despre el, spus cu îngăduință, cu cochetărie: „Ce cher Andre“.

Am râs, l-am luat de braț, – camaradă – și am coborât. Avea atunci un mic Chenard torpedo, pe care, dacă mai ții minte, l-a zdrobit acum doi ani în Italia, când am avut accidentul în Alpi. S-a așezat la volan și m-a luat lângă el cu un mic surâs de superioritate, care atunci îi stătea foarte bine și mă intimida într-un fel.

Scriu repede, fără să mă recitesc. Am, povestindu-ți toate acestea, sentimentul exact al obscenității lor. Da, cu complicitatea unui automobil, a unei seri de august și a unui surâs, am devenit amanta lui Andrei. Eu care păstrez din iubire un gust amar de timp pierdut, nu aș avea poate dreptul să regret această „intrare în pasiune“ pe o portiță lăturalnică. Mă gândesc totuși uneori la o dragoste solemnă, care ar fi început curat, limpede, de la un fel de cununie ascunsă între mine și un bărbat – ceea ce poate nu-i decât o urmă din educația mea de bună burgheză, lucru care are să te amuze, dar poate fi și altceva mai greu de explicat.

N-am fost amețită în seara aceea și cred că am păstrat tot timpul o reticență, pentru care mă uram de altfel, căci aș fi vrut să trăiesc, liberă de orice bun gust, acele ceasuri triviale și plăcute, dar în același moment, în care îmi lăsam capul pe umărul lui Andrei și în bătaia vântului, în același moment, îmi spuneam că totul nu e decât un amabil vodevil.

Dincolo de Otopeni, luminile se răreau. Andrei avea în partea stângă a parbrizului un far mic și mobil, de mână. Mi l-a dat mie să-i luminez drumul la cotituri. Era ceva pasionant, absorbitor. Nu aveam înainte decât fâșia albă a farurilor din față, pe urmă o dungă neagră, mată și mai departe, foarte departe, pata incandescentă a farului mic, pe care îl mânuiam eu. Cu două degete, cu o slabă apăsare a lor, deplasam lumina asta nestabilă, și o urmăream cum cădea departe, pe o piatră de kilometru, pe o ramură aplecată, pe un picior de pod. Priveam drept înainte, fără să cutez să întorc capul într-o parte sau alta, scrutând întunericul și ocolurile neașteptate ale șoselei. Era o pândă intensă. Nu aveam decât senzația imediată, ascuțită a încordării mele: dincolo de mine, era ticăitul nervos al motorului, mâna de stăpân a omului de lângă mine, așezată sigură pe volan, copacii care treceau negri, foșnitori, la dreapta și la stânga, cadranele argintii de lângă frână și poate încă – simțită depărtat, legendar, – noaptea din jur.

Și acum, la masa mea scundă, aplecată asupra hârtiei ăsteia, gândindu-mă la cursa aceea, simt sub tâmplă, bătaia de atunci.

Târziu, nu știu după cât timp, nu știu unde, Andrei a frânat scurt. Se vedeau apropiat, printre copaci, câteva lumini de case rare.

— Madame, la nuit vous attend.

Vorba suna frumos. Nu râde. Vorba suna frumos, ca un refren de romanță nouă, cu strofe oribile, pe care le cânți totuși și îți plac pentru o frumusețe a lor trecătoare. Dumneata n-ai să înțelegi asta, dumneata care ești prea inteligent ca să înțelegi.

L-am urmat.