II

Am rămas acolo două săptămâni. Era un sat dincolo de Câmpina și nu departe de Sinaia. Nici astăzi nu-i știu numele. Am vrut a doua zi să mă întorc la București. I-am spus-o lui Andrei, așa cum spui cuiva, la o petrecere, după miezul nopții, că e târziu și că vrei să te duci. El a râs și a ridicat din umeri.

— Nu se poate.

— Fii rezonabil, Andrei. A fost foarte frumos, dar eu trebuie să plec.

— Cu ce?

— Cu automobilul dumitale.

— E în pană.

— Ieri nu avea nimic.

— Și astăzi are. Un automobil e un lucru capricios.

— Glumești.

— Jur că nu. Azi dimineață – dumneata dormeai încă – am coborât în curte și am stricat carburatorul. Eu sunt un om prudent. M-am gândit că dumneata ai să vrei să fugi. Și mi-am spus că aventura asta a noastră trebuie să fie apărată împotriva tuturor, împotriva dumitale mai ales. Crede-mă pe mine: un automobil bun de plecare, este o primejdie. Unul sfărâmat, la 40 de kilometri depărtare de oraș, e o garanție de constanță. L-am sfărâmat pe al meu.

— Ești nebun.

— Sunt.

Ai să recunoști în convorbirea asta stilul lui Andrei, stilul acela despre care dumneata spuneai că este cordial și ingenuu, voind desigur să spui indiscret și suficient, dar care mie îmi plăcea și încă îmi place. Căci, uite, astăzi, cu oboseala acestor cinci ani trecuți și cu cruzimea pe care am învățat-o răbdătoare de la el, nu mă pot opri să-i surâd în amintire acelui Andrei, care mă făcea prizoniera lui, îndrăzneț, fericit și inconștient, sigur de el, mândru de isprava lui. Purta un pantalon alb de vară, și o cămașă cu mânecile suflecate și gulerul descheiat, ceea ce îl întinerea și îi dădea în acea curte de țară, nu știu ce aer agrest, numai simplicitate, numai bucurie.

Ți-am spus că sunt bătrână. Eram și atunci. Mai puțin, dar eram. E în mine o veche oboseală, venind nu știu de unde, care mă face sensibilă la tot ce este imagine de curaj, la un gest brusc, la o vorbă cutezătoare, la un obraz inconștient de tânăr. Știu eu? trebuie să fie ceva asemănător melancoliei sfârșiturilor de vară, când soarele este încă întreg și lumina este încă albă, dar creștetul copacilor se înfioară seara de presentimentul declinului ce vine, și pe care ei îl poartă în ființa lor ca pe un jar intim, învelit în miez de pâine.

Era cuceritor Andrei în acel ceas de dimineață, „cuceritor“ în înțelesul clasic al vorbei, înțeles pe care îl descopeream atunci pentru prima oară, căci nu-l întâlnisem decât la cinematograf și la teatru, probabil pentru ca revelația să-mi fie mai târziu completă.

I-am strâns mâna, consimțind la tot. M-a îmbrățișat cu entuziasm și gălăgie, copilăros, foarte copilăros, dar în același timp stăpân cu ostentație – ceea ce nu-mi displăcea, pentru că nu-mi displace niciodată să le las oamenilor care-mi sunt dragi, impresia că un capriciu al lor este un ordin. Nu-mi amintesc câtă ironie era în supunerea mea. Trebuie să fi fost puțină. Dar foarte puțină: numai atâta câtă îmi era necesar ca să mă scuz față de ceea ce dumneata numești „tactul“ meu. Îl aruncam, tactul ăsta al meu, îl aruncam cum arunci o pălărie care te incomodează și rămâi pe urmă cu capul descoperit și părul răsfirat în vânt.

— Și cu toate acestea nu putem rămâne.

— De ce?

— Foarte simplu. Eu nu am decât rochia asta de pe mine, dumneata numai costumul pe care îl porți.

A râs, m-a sărutat, și-a aruncat repede haina pe umeri și a fugit, strigându-mi doar că se întoarce până la prânz.

A fugit kilometri până la șosea, a oprit întâia mașină, s-a aruncat în ea spre stupoarea celui care o conducea, a fost într-un ceas la Brașov, a dat o raită prin târg și într-alt ceas a fost înapoi, încărcat de pachete, cutii, pungi, pe care le-am desfăcut amândoi râzând la descoperirea fiecărui lucru cumpărat, căci nici el nu știa bine ce adusese și fiecare pachet desfăcut era o surpriză pentru amândoi: pijamale, un patefon cu un singur disc, o rochie de lână, un trening, bomboane, cărți, un joc de ping-pong, batiste, pudră, apă de colonie, ochelari de soare, un întreg bazar fantezist făcut din fleacuri încântătoare și de un prost gust strigător.

E stupid că ți-o spun dumitale și probabil deplasat, dar îmi vei ierta momentul ăsta de duioșie: au fost cele mai frumoase zile de care îmi pot aminti.

Am un întreg teanc de fotografii din timpul acela și mi se întâmplă des să le privesc – astăzi încă – fără părere de rău, fără reproșuri, pentru tot ce s-a întâmplat de atunci, fericită să descopăr încă un detaliu, în pozele acestea, pe care le știu pe de rost și în care totul este emoționant, totul îți spun, pantofii lui albi, cordonul meu rupt (fugisem mult și îl agățasem de un uluc, într-o zi în care ne întorceam de la Prahova, unde ne scăldaserăm, într-un loc bine ascuns, cu desăvârșire goi, pentru că nu aveam costume de baie, ce e dreptul, dar de asemeni pentru că nebunia asta ne făcea o imensă bucurie) și totul este intact, recent, amical – cum să-ți spun eu? – nu ca într-o evocare disperată de lucruri pierdute, ci ca o cunoaștere domoală și odihnită a unui peisagiu, în care trăiești cu sentimentul că este pentru totdeauna al tău.

Andrei a fost de atunci în nenumărate rânduri, brutal, obscen și rău, dar toate acestea și multe altele – o, nemăsurat mai multe decât ți-aș putea spune, nu pentru că m-aș teme de dumneata, sau pentru că m-aș simți umilită (căci e mult de când nu mai am asemenea orgoliu) ci pentru că mi-ar face rău să le mai număr, toate acestea, zic, cad și se șterg în amintirea celor două săptămâni de la început.

Ți-am spus cred că între lucrurile aduse de la Brașov era un patefon și un disc. Unul singur. Nu știu de ce se nimerise numai unul și de ce tocmai acela. Pe o parte, un dans unguresc de Brahms și pe cealaltă un dans spaniol de Granados, amândouă cântate la vioară de Iascha Heifetz. Era o placă roșie His Masters Voice, pe care o văd perfect și astăzi, deși de atunci, nu știu de ce, n-am avut curiozitatea s-o caut. Timp de două săptămâni, dimineața, la prânz, seara, seara mai ales, după cină, așteptând în cerdac să treacă de miezul nopții, ascultam melodiile acestea două, care ne deveniseră într-atât de familiare, încât încetaseră să mai fie două bucăți de muzică, schimbându-se parcă într-un fel de ritual casnic, parte integrantă din viața noastră de acolo asemeni tuturor sunetelor familiare dintr-o casă – pașii cunoscuți în tindă, tic-tacul ceasului de perete, zgomotul ușilor deschise și închise...

Vezi, au trecut atâția ani, am uitat atâtea lucruri, voi mai uita atâtea, dar cred că voi ține totdeauna minte cântecele acestea, nu pentru că ar fi frumoase, nici nu știu dacă sunt frumoase, dar pentru vacanța cuprinsă în ele, atât de adânc, încât nici Andrei, el care nu știe decât tangouri, nu le-a uitat și i se întâmplă uneori, probabil fără voia lui și fără nicio intenție, să le fredoneze, în timp ce mănâncă sau se rade.

M-ar bucura enorm să nu știe nici ce sunt, nici unde le-a auzit, și să le ducă, așa, cu el, nepăsător, cum duci în buzunarul dinăuntru al paltonului o scrisoare veche de anul trecut, pe care ai uitat-o, crezând că ai pierdut-o.

Eu, oricum, nu l-am întrebat niciodată nimic despre asta.