VI

E târziu, nu-i așa? pentru regrete și mustrări. Să nu fi fost Andrei... Ei bine, să nu fi fost Andrei, mărturisesc că nu știu ce ar fi fost. El a intrat așa de complet în traiul meu, l-a mobilat cu atâtea lucruri ca pe o casă deșartă, a baricadat cu silueta lui de boxeur atâtea porți, ce puteau duce spre altceva, spre alți oameni și spre alte întâmplări încât acum, când vreau să-mi imaginez că el n-ar fi fost niciodată, sunt incapabilă să văd în jurul meu altceva decât un imens gol. Simt că n-aș fi fost atât de ostenită și că n-aș fi purtat cu mine sentimentul ăsta intim de deșertăciune, care îmi servește drept scut, dar mai departe, dincolo de absența lui Andrei nu văd nimic.

Am încercat uneori, astă noapte încă, după uluitoarea dumitale mărturisire de aseară, am încercat să pun oarecare ordine în mine și să judec cu răceală iubirea mea pentru omul ăsta, pe care îl cunosc doară și asupra căruia nu-mi fac nicio iluzie. Am un simț ascuțit a ceea ce se cuvine și a ce nu se cuvine, un fel de instinct al justiției simple dintre oameni și îmi spuneam că e ceva nedrept în tovărășia mea cu Andrei, că sunt în mine câteva lucruri care în mâinile altcuiva ar fi rodit, câteva înclinări, nu de mare preț și nu strălucitoare, dar care ar fi fost poate în stare să lumineze o viață de bărbat iubit. Îmi mai spuneam că toate aceste sunt prea grele sau prea ușoare pentru Andrei, că el, n-are ce face cu ele și că, rămânând lângă el, risipesc stupid o mină de viață, care poate fi necesară altundeva, altcuiva, și că asta poate dezorganiza întreg universul, căci la încheierea socotelilor se va găsi lipsă această rezervă rătăcită de iubire.

Copilăros, nu? Nu așa de copilăros totuși, dacă vrei să mă crezi că spaima asta de a nu fi dezertat de la adevărata mea chemare mă copleșește sincer și că uneori, Andrei fiind lângă mine, mă trezesc deodată înfiorată de gândul că mă aflu prizonieră și că undeva, nu știu unde, tare departe în orice caz, mă așteaptă și astăzi, o altă existență, cu un alt om, existență pe care am întrerupt-o fără să știu, acum cinci ani, în noaptea de august, în care am fost metresa lui Andrei, din ușurință și din lene.

Am să fiu cu desăvârșire sinceră și am să-ți spun că atunci mă gândesc la dumneata. Nu vreau să vorbesc prostii și mai ales nu acum, după cele întâmplate aseară, dar de ce nu te-am cunoscut șase luni, înainte de a te fi cunoscut? Poate că totul ar fi fost altfel.

Dumneata ai fost pentru mine, fără să bănuiești poate, singurul suport pe care contam. Îmi plăcea să te știu în afară de amorul meu cu Andrei, în afară de toate complicațiile noastre comune, pentru că astfel știam că, peste dezolările sau comediile acelea, îmi mai rămânea ceva, un teren neutru de viață, o insulă pacificată, la hotarul căreia cădeau temeri și bănuieli și nesiguranțe. Mă felicitam că rezistasem ispitei de a-ți vorbi și îți eram recunoscătoare că nu mă întrebaseși niciodată nimic – tocmai pentru că astfel orice confuzie între amorul meu pentru Andrei și prietenia mea pentru dumneata era exclusă, ele rămânând două lucruri străine unul de altul, între care însă, te rog să crezi, niciodată nu m-am gândit că ar trebui să aleg.

De ce ai stricat buna noastră înțelegere? Cum se încurcă lucrurile și cum par a se pune toate de-a curmezișul între noi! Aseară am avut sentimentul unei mici catastrofe și mă întrebam alarmată dacă este vreo scăpare. Astăzi încă, începând să-ți scriu, eram jenată și nu știam bine ce am să-ți spun, temându-mă să nu mă înțelegi prost sau să nu mă exprim greșit, temându-mă mai ales ca drumul dintre noi să nu fie pe totdeauna tăiat de accidentul ăsta brutal, atât de greu de lămurit, între atâtea sentimente contrarii, care mă împart și mă nedumeresc pe mine însămi.

Acum însă, după câte ți-am povestit și pe măsură ce ți le-am povestit, am început să văd mai clar și cred că pot să-ți spun în toată sinceritatea că nimic nu e pierdut: să reluăm lucrurile de acolo de unde le-ai întrerupt dumneata aseară și să uităm ce a urmat. Se poate. Ascultă-mă pe mine, crede-mă pe mine: se poate.

Lasă-mă pe mine mai departe cu Andrei, cu care am socoteli și înțelegeri și adversități, ce nu pot fi rupte nici într-o zi, nici în două, nici într-un an. Am mers prea departe ca să mă întorc, sunt prea obosită ca să sfârșesc. Un amor mi se pare un lucru atât de complicat, un angrenaj atât de apăsător și minuțios, încât mi-e imposibil să mă desfac dintre rotițele lui, să tai legăturile mărunte care mă fixează, să trec peste asediul tuturor detaliilor din care a crescut și între care m-a închis.

Sunt convenții fizice între mine și Andrei, sunt prejudecăți comune, sunt deprinderi, al căror gust de pasiune l-am pierdut poate sau l-am uitat, dar de care nu mă pot despărți, pentru că știu că în momentul acela ar redeveni chinuitoare, întocmai ca o mână bolnavă, care te lasă în pace atâta vreme cât o ții fixă, dar care te scutură de durere, în clipa în care, din nebăgare de seamă, ai mișcat-o din loc. Mi-e frică să mă apropiu de rana asta veche, care se cheamă un amor și simt că e nemăsurat mai bine să las regretele și revoltele mele în pace, în straturile lor sufletești, astăzi calme, pentru că, cel puțin aici unde mă aflu, sunt o cunoștință veche a lor și mă simt oarecum la mine acasă. În ziua în care aș ști că Andrei n-are să mai sune niciodată la poarta mea – sunetul lui poruncitor și scurt, pe care îl recunosc între o mie – mă voi găsi dezorientată pentru totdeauna. Înțelege ușurința asta și iart-o. Înțelege mai ales că ceea ce rămâne dincolo de asta, între noi doi, convorbirile noastre lungi când vii să iei ceaiul la mine, plimbările noastre prin sălile de expoziții, certurile noastre pentru un tablou sau o carte, serile de concert, semnele ușoare de înțelegere pe care le schimbăm în lume, când, din ochi, convenim că suntem de acord asupra unui gest sau a unui fapt, toate acestea nu fac chiar cel de pe urmă lucru din existența mea și poate nici din a dumitale. Este singurul lucru care mă reabilitează în propriii mei ochi și singura împrejurare în care îmi dau seama că Andrei n-a fost totuși în viața mea decât un bărbat care a greșit adresa și a bătut la o ușă străină, eroare care a ținut cinci ani și va mai ține cinci, dar care până la urmă tot eroare rămâne, adică ceva de care eu n-am cum răspunde și n-am de ce mă căi.

Ai să vii luni, nu-i așa?