V

Mai departe? Mă întreb dacă mai am ce să-ți povestesc. Acum, că am prins să vorbesc despre atâtea lucruri vechi, pe care desigur nu le-am uitat niciun moment, dar pe care până astăzi le-am ținut undeva, în mine, ca într-un sertar, în care ești bucuros să nu umbli, acum că am răscolit atâtea fapte și regrete și erori, mărturisesc că am prins gustul lor și că am, povestindu-le, un fel de plăcere dureroasă, de parcă mi-aș desface, din bandaje, un braț multă vreme, prizonier.

N-am să-ți spun însă toate istoriile câte rămân – certuri, trădări, explicații – pentru că simt cât este de târziu ca să mă mai reîntorc din drumul lor. Le-am acceptat de multă vreme, așa cum au fost și cum vor mai fi, și încerc să-mi fac din tovărășia lor un fel de voluptate familiară – singura probabil care-mi rămâne. De altfel le cunoști pe toate, ca mine și ca toată lumea, căci Andrei n-a cruțat nimic și s-a îngrijit ca fiecare nouă aventură a lui să fie un eveniment public, început și sfârșit în văzul tuturor.

Ții minte fuga lui din 1924, la Paris, cu Didi, vedeta aceea blondă, care a plecat cu el în mijlocul stagiunii, lăsând revista de la Cărăbuș descompletată și Bucureștii uluiți? Mi s-a spus că și astăzi se mai vorbește de asta și că în teatre, a rămas ca un fel de legendă isprava lor de atunci. Între timp, eu ieșeam pe stradă, primeam vizite, făceam vizite – totul cu o liniște absurdă, cu un surâs nesimulat, cu o degajare ce trebuie să fi paralizat cele mai brutale aluzii.

Cum? Nu știu. Eram curajoasă? Eram disprețuitoare? Eram insensibilă?

Nu știu, zău, nu știu, dar cred că aveam conștiința că mizeria aceea ieșea cu totul din cercul vieții mele, că nu mă viza pe mine, că nu mă putea viza pe mine, că era un zid material între ce se întâmplă atunci și între ce eram eu.

N-a înțeles nimeni nimic și Andrei a înțeles mai puțin decât oricine. Două săptămâni, la întoarcere, s-a ferit să mă întâlnească. Mi-a trimis salutări vagi și emisari speriați, în recunoaștere. Pe urmă, a venit într-o dimineață la mine, prin surpriză, dezorientat și neștiind ce să facă, să se explice pe el, sau să mă învinuiască pe mine, în orice caz, decis „să aibă dreptate“. Nu i-am dat acest prilej. L-am primit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum abia cu o seară înainte ar fi plecat de la mine, i-am vorbit amical, l-am făcut să râdă, am râs, l-am oprit la masă, l-am întrebat despre nenumărate nimicuri. După masă, am pus la patefon câteva plăci, pe care le cumpărasem în lipsa lui pentru el, niște tangouri argentiniene și l-am rugat să-mi arate un pas de dans, care începea să fie la modă pe atunci și pe care eu nu izbutisem să-l prind. Asta i-a făcut enormă plăcere pentru că era măgulit că recurgeam la competența lui și am simțit cum faptul ăsta neînsemnat i-a redat dintr-o dată siguranța, căci a părăsit aerul lui de om vinovat, redevenind, așa cum îl știam, stăpân.

Seara, la ceai, probabil pentru că îi plăceau prăjiturile, (știi cornurile acelea spumoase pe care le cunoști) a ridicat capul deasupra ceștii lui și mi-a spus cu bunăvoință:

— Tu nu ești genul meu de femeie, dar ești o fată simpatică.

L-am privit pentru întâia dată încruntată, fiindcă fără să mă fi supărat, adjectivul ăsta mi se părea prea ușor pe umerii mei, care dovediseră doar că știau să ducă și să suporte atâtea.

— Și tu, Andrei, și tu...

Îl priveam cum mănâncă în fața mea, la masa de la care lipsise atâta vreme, lacom, vesel și comunicativ, de o candoare care îl prindea de minune și de o inconștiență, care ar fi scuzat nu o trădare, dar o crimă. Mi-a făcut totdeauna plăcere să-l privesc pe Andrei cum mănâncă și cred că lăcomia este singurul lucru profund bun în el, pentru că (poate e o prostie ce spun eu acum, dar o cred și am s-o spun totuși) pentru că un bărbat lacom are ceva de copil în el, ceva care îi scade din asprimea lui, din importanța, din teroarea lui de mascul. Poate că dacă femei simple și proaste au izbutit să trăiască o viață întreagă lângă oameni mari, regi, generali, savanți, este tocmai pentru că mâncau cu ei la masă și aveau în față imaginea lor de copii bosumflați și pofticioși, singurul lucru care le apăra pe ele împotriva majestății lor.

O, nu era cazul lui Andrei desigur, dar și el era un mic tiran în felul lui și singurul meu moment de superioritate asupra lui, singura împrejurare în care îl simțeam dependent de mine, așteptând parcă ocrotirea mea și hotărârea mea, era la masă, când desfăcându-și șervetul, mă întreba din ochi, ce aveam să-i dau de mâncare.

E stupid și pueril ce-ți spun eu acum, simt că e stupid și că n-ai să înțelegi nimic de aici, dar nu strici dumneata, vinovată nu sunt decât eu, când îți povestesc dumitale, un bărbat, lucruri pe care numai o femeie ar putea să le priceapă și să le simtă.

A fost una din puținele bucurii, pe care i le datorez lui Andrei, aceea de a-l servi, de a-i purta de grijă, de a-l vedea alintându-se, sub masca lui de bărbat energic, de a-i flata gusturile, de a i le educa. El se supunea cu satisfacția omului care primește orice, pentru că se simte îndreptățit la orice și avea ceva regal în felul lui de a mă lăsa să mă ocup de el.

Era cred singurul lucru prin care Andrei se simțea cu adevărat legat de mine și eu știam că oricât de departe ar fi fugit, ori cu cine și ori unde, într-o zi sau alta avea să revină, din oboseală, știind că-l așteaptă undeva un trup docil de femeie, un pat cunoscut, o masă bună și un patefon cu tangouri noi.

Vezi, nu-mi e rușine să-ți spun că, în toate acestea, contam pe lenea lui, pe oboseala și lăcomia lui, poate încă, uneori, pe vanitatea lui, căci eram o femeie elegantă – nu? – care făcea frumos la brațul unui bărbat, în serile de premieră, la teatru sau la restaurant.

De aceea nu m-am alarmat niciodată, la niciuna din evadările lui Andrei și nu m-am dus să-l caut, convinsă că are să vină singur, mai curând sau mai târziu. Nu spun că n-a fost greu, la început mai ales. De câte ori nu l-am așteptat zadarnic la o masă, la care îl chemasem și-mi făgăduise să vină, de câte ori n-am stat îmbrăcată, seara, la ora spectacolelor, pândind soneria și văzând cum trece timpul, încă cinci minute, încă cinci, până ce înțelegeam că n-are să mai vie și mă dezbrăcam în sfârșit, nu indignată, dar tristă de seara mea pierdută. Și cât îmi era de penibil să-i spun servitoarei că dejunez singură atunci când o prevenisem să pună două tacâmuri, sau că nu mai ies în oraș, atunci când mă văzuse puțin înainte pregătindu-mă de teatru sau de plimbare. Poate n-ai cunoscut niciodată asemenea mici mizerii și nu știi câtă oboseală rămâne pe urma lor, dar eu, care le-am trăit zi cu zi, le-aș fi preferat sincer o mare lovitură, o mare durere, care cel puțin te izbește din față și te doboară sau te reface.

Nu i-am cerut niciodată explicații lui Andrei și l-am oprit ori de câte ori a vrut să mi le dea, căci știam bine că nimic n-ar fi putut să șteargă sentimentul meu intim de îndoială, iar de rest – de fapte, argumente și justificări, – îmi păsa puțin. Și de altminteri plăcerea de a-l revedea era de fiecare dată atât de nouă și de vie, încât totul dispărea, cel puțin cât timp el rămânea de față.

Îți aduci aminte când m-ai întâlnit, astă primăvară, pe timpul alegerilor generale, într-o dimineață, pe Calea Victoriei și mi-ai spus că îl văzuseși puțin înainte pe Andrei, care pleca în seara aceea la Turda, unde candida? Ți-am răspuns simplu, ca și cum toate acestea mi-ar fi fost cunoscute și ca și cum prezența lui Andrei la București și plecarea lui spre Turda, ar fi fost lucruri de la sine înțelese. În realitate nu știam nimic, iar pe Andrei nu-l văzusem atunci de aproape o lună, de când îmi vorbise întâia dată de candidatura lui, pe care eu n-o aprobam, gluma asta părându-mi-se prea serioasă pentru el.

Așadar era în București! Se plimba pe stradă, vorbea cu diverși oameni, se amuza... M-a cuprins atunci un dor de el, un dor descurajat, în care nu era nicio mustrare și nicio revoltă, ci numai gândul timid că s-ar putea să-l văd și eu, să-l ascult vorbind, să-i strâng mâna.

M-am dus după masă la gară și am venit cu un ceas prea devreme, ceea ce m-a înspăimântat căci mă gândeam că între timp s-ar putea ca Andrei să treacă totuși pe la mine pe acasă și să nu mă găsească. L-am așteptat pe peron, înaintea primului vagon, ca să pot privi tot trenul în lung, de frică să nu-l pierd pe Andrei în mulțimea trecătorilor grăbiți. El a venit târziu, câteva minute înainte de plecarea trenului, și când m-a zărit de departe, s-a oprit brusc în loc, de uimire sau de frică, pentru că se aștepta probabil la o scenă. I-am făcut un semn mic cu mâna, ceea ce l-a încurajat și s-a apropiat de mine, cu o veselie exagerată și silindu-se să fie volubil, lucru care era de prisos, de vreme ce eu nu-i ceream altceva decât să-l văd. A fost drăguț, afectuos și – atârnat pe scara vagonului – îmi strângea într-una mâna cu efuziune, așteptând însă dintr-un moment într-altul semnalul de plecare. M-am gândit atunci că printr-un miracol s-ar putea ca el să sară deodată jos, să-și ia valiza într-o mână și brațul meu într-alta, să se îndrepte cu mine spre ieșire și să-mi spună ca rămâne în noaptea aceea la București. O secundă m-a fulgerat gândul de a-l ruga să rămână, dar din fericire mi-am mușcat buza, am tăcut și am zâmbit.

Trenul a pornit și Andrei de pe scară mi-a făcut generos semn cu brațul, până ce ne-am depărtat de tot, el strălucitor de mulțumire și orgoliu, eu ezitând în fața unui mare gol și știind doar că nu trebuia să plâng.

Poate că, între el și mine, momentul acela rezuma tot.