II

Seara e rece, albastră, plină de sunete stinse ce vin dinspre oraș, peste lac, dincolo de unde se văd lumini electrice depărtate. E joi și în parcul municipal este concert militar.

Aproape toată pensiunea a plecat cu vaporașul de la 8,27 să asiste. Ștefan Valeriu a rămas. Pe toată valea, deschisă larg în fața terasei, e un albastru profund de lemn de vișin.

— Domnule, cunoașteți jocul de șah?

— Da.

De ce a răspuns „da“? Ar fi fost atât de simplu să spună „nu“ și acum ar fi fost afară, liber să-și continue plimbarea pe terasă. Un „da“ grăbit și iată-l în hol, în fața tablei de șah, condamnat să fie atent.

Partenerul este un bărbat înalt, osos, negru, între două vârste și urât. Joacă rar, calculat.

— Dumneavoastră nu v-ați dus la concert?

— Nu.

— Nici eu. Nevastă-mea ținea morțiș să se ducă și am lăsat-o. Eu însă...

Ștefan a pierdut o tură, dar a construit în colțul stâng al tablei un atac la rege foarte strâns.

— Sunteți din Midi?

— Nu. Sunt român.

— Imposibil! Vorbiți ca un francez. Sau poate unde nu sunt eu obișnuit cu accentul de aici. Pentru că nici eu nu sunt din Franța. Sunt tunisian.

— Tunisian?

— Da. Adică francez din Tunisia. Am acolo plantații. Numele meu e Marcel Rey.

Atacul lui Ștefan a eșuat și cum între timp își lăsase devastat tot câmpul, cedează partida. De altminteri se întorc din oraș cei plecați la concert. S-a auzit șuieratul vaporașului la ponton.

Au ieșit din curte să-i aștepte. Voci multe, vioaie, exclamații, strângeri de mână, saluturi zgomotoase.

— Vai, Marcel, dacă ai ști ce frumos a fost.

— Renée, uite un domn, care poate fi un prieten. Soția mea.

E o femeie înaltă, subțire. Nu i se văd în obscuritate decât ochii. Ștefan îi sărută mâna. O mână mică și rece, care nu spune nimic.

Au fost într-o excursie mică la Lovagy, să viziteze un castel, toți trei. Marcel Rey, nevastă-sa și Ștefan. Mai este Nicolle, fetița soților Rey. Au umblat mult, au râs, s-au fotografiat. Domnul Rey are un aparat mic de cinematograf, cu care filmează uneori scene, pe care le trimite în urmă la Paris, pentru developat.

— Renée, treci acolo cu domnul Valeriu. Mai departe, în lumină. Așa, râdeți, vorbiți, să fie mișcare.

— Dacă e să facem o scenă de cinematograf, șoptește Valeriu, eu aș prefera, Doamnă, una de iubire.

A spus vorba în treacăt, neglijent, ca să o poată schimba ușor într-o glumă, dacă va fi nevoie.

Renée surâde întâmplător și nu răspunde nimic. Ștefan se joacă cu părul buclat al lui Nicolle. Domnul Rey filmează.

Le cunoaște toată istoria. S-au născut amândoi în Tunisia din familii de vechi coloniști, într-un orășel mic. El mai venise o dată în Franța, în 1917, ca să primească un glonte la umăr, două ceasuri după ce intrase în tranșee și să fie retrimis acasă o săptămână de la plecare. Ea nu trecuse până acum dincolo de Tunis. S-au căsătorit în 1920, au avut un copil – Nicolle – în 1921, au cumpărat o vie, în 1922, o plantație un an mai târziu și pe urmă câte două în fiecare an. Djedaida, orășelul lor, este la 50 de kilometri de Tunis. Târg mic de europeni, înconjurat de obscure triburi indigene care se strâng în jurul mahalalelor, când e secetă mare și se plimbă pe ulițe cu uitături rele. Atunci, soții Rey dorm cu pușca la căpătâi. Sâmbătă seara, când se face plata lucrătorilor din plantații, Renée păzește telefonul, ca să poată cere la timp ajutoare de la Tunis.

Povestește toate astea domol, fără curiozitate, puțin obosită și Ștefan Valeriu trebuie să pună trei întrebări pentru un răspuns.

— Vrei să-mi dai șalul de colo? Mi-e frig.

El i-l aruncă peste șezlong și, voind să i-l potrivească, mâna lui întârzie întâmplător pe genunchiul ei. Renée tresare speriată și strigă fără sens: „Nicolle, Nicolle!“

Seara, Ștefan răspunde unei scrisori, primite de la Paris:

„Nicio cunoștință. Doar o familie de tunisieni, el bun șahist, ea nevastă virtuoasă. Nu cred să fie de lucru în menajul ăsta“.

A desprins o luntre de la pontonul pensiunii, a vâslit spre larg, de unde defileul munților se vede simetric, a aruncat ancora și s-a întins pe fundul bărcii, cu lopețile lăsate în voia lor, după valuri.

Îi este lene, o lene simplă, fără regrete, liniștită ca o vastă absență. Închide ochii. Soarele îl cuprinde întreg.

Adineauri, în hol, a revăzut perechea tânără care a sosit de curând în pensiune și a ocupat odăița izolată din curte, departe de toată lumea. Voiaj de nuntă probabil. Ea e admirabilă. Coborâse timid, cu o urmă de neglijență în ținută și Ștefan a bănuit, după ochii ei, ce noapte arzătoare trebuie să fi petrecut. S-ar fi spus că duce după ea, în toată casa, o aromă de alcov, cu perne calde, senzuale, cu un trup de amantă adormită, cu o lumină difuză de dimineață ce te surprinde iubind.

— Insuportabil! E contagios! Trebuie reclamat!

Ștefan vorbește tare, singur. Îi răspunde un ochi de apă ce se lovește de barcă, strigătul depărtat al unei înotătoare, ceasul de la Saint François de Salles care sună 10, în oraș.