III

Este pe terasă, într-un colț retras, o pereche care îl intrigă. I-a observat abia azi, dar poate sunt mai de mult. Femeia, nu încă bătrână, are ceva glorios în frumusețea ei. Treizeci și cinci de ani poate. Sau mai mult. Înaltă, calmă, cu trăsături sigure, cu un zâmbet care nu este zâmbet, ci o mare destindere a feții. Bărbatul de lângă ea, e un băiat. Nu trebuie să fi trecut de douăzeci de ani. Șade jos, în iarbă, lângă fotoliul femeii și vorbește repede, sprinten, cu gesturi mărunte. Ea îl ascultă numai pe jumătate și îi trece mâna prin păr, mângâietoare.

Amant? Soț? Gigolo? Ceva din fiecare, se gândește Ștefan Valeriu, care își descoperă subit un sentiment de invidie, poate unul de umilire, el, animal tânăr de douăzeci și patru ani, viguros, odihnit și singur, așteptând nu știe de unde, o pasiune care nu vine.

— Vrei să cânți un cântec, Nicolle?

— Vreau.

E foarte târziu. Toată lumea s-a dus să se culce. Ștefan Valeriu așteaptă singur pe terasă.

— Tinere, somnul e mai bun decât stelele, i-a strigat adineauri ducându-se la culcare, domnul Vincent, marsiliezul gros și jovial.

N-a răspuns nimic. După cină, femeia și pajul ei tânăr, coborâseră spre lac. Nu s-au întors încă. Ștefan le-a urmărit o vreme plimbarea de-a lungul pontonului: se vedea bine șalul ei deschis, fluturător, puloverul lui alb. Acum nu se mai distinge nimic, dar au să se întoarcă și noaptea e mare.

O zguduire puternică. S-a lovit o luntre de luntrea lui. Ștefan Valeriu se ridică surprins.

— Cine e?

— Eu.

E tânărul paj. Râde confuz, bucuros parcă de întâlnire, dar cerându-și scuze pentru accident.

— Vâsleam de-a-ndărătelea și n-am băgat de seamă că era barca dumitale în drum. Dealtminteri e prima mea plimbare pe lac. Bună apa?

— Bună.

— Dumneata înoți?

— Înot.

— Îmi dai voie să ancorez și eu aici?

— Da.

Ștefan s-a culcat din nou pe fundul bărcii, decis să fie ursuz. Celălalt a încălecat peste barca lui și se joacă cu picioarele în apă, împrăștiind departe, stropi albi în soare.

Ștefan Valeriu fluieră.

— Bolero?

— Da.

A tăcut din nou. Celălalt continuă el să fluiere cântecul început de Ștefan.

Departe, sus, pe terasa pensiunii, o rochie albă se desfășoară în bătaia brizei ca un steag.

— Hallo, hallo...

Tânărul paj face semne entuziaste. Un braț îi răspunde grav de sus.

— Spuneai că înoți, întrerupe Ștefan idila asta care îl enervează.

— Da, înot.

— Hai atunci să facem o cursă. Până la pontonul ultim, înainte și înapoi de trei ori, fără oprire. Cine învinge îl trimite pe celălalt în oraș să cumpere țigări. Le-am uitat pe ale mele în odaie.

Îi trebuie victoria asta. Simte că e stupid, că e copilăros, că e meschin ce face, dar are nevoie să-l umilească pe celălalt, să-i ia ceva din inconștienta lui grație. Tânărul paj primește. Un moment, amândoi, drepți în soare ca două spade... S-au aruncat.

Ar putea să-l lase câteva clipe să-i ia înainte, ar putea să-i dea iluzia victoriei și pe urmă din două brațe, bine aruncate, să-l ajungă și să-l întreacă. Dar nu. Trebuie să fie o înfrângere absolută, limpede, strivitoare, de la început la sfârșit. Ștefan e cu mult înainte. Celălalt face mari eforturi. Îl aude cum gâfâie, cum încetinește ritmul, cum se întoarce pe spate să respire și să se odihnească. Cinci metri avans. Zece. Un milion. A câștigat cursa. Adversarul a rămas de tot în urmă. Se aude dinspre pensiune clopotul care cheamă pentru dejun.

Tânărul paj a ajuns, în fine. Ștefan îl ajută să se urce în barcă. E încruntat.

— A sunat pentru dejun. Mama trebuie să fie supărată.

— Mama?

— Da. Mama. I-am promis să mă întorc la timp.

— Doamna în alb?

— Da.

— De ce nu mi-ai spus că e mama dumitale?

— Pentru că nu m-ai întrebat.

Nu îi mai spune niciun cuvânt. Nu are ce. L-ar îmbrățișa dacă ar avea timp. Vâslește repede, când cu o mână, când cu alta, pentru ca între timp să-și scoată tricoul de baie, să se șteargă, să se îmbrace. La mal, leagă prost barca de piciorul pontonului și îl ajută pe tânărul paj să și-o lege pe a lui.

— Hai!

Îl ia de mână și fuge, fără să privească înapoi. Urcușul spre pensiune e greu, soarele de amiază dogorește. Totuși, va trebui să fie cât mai repede sus.

— Să ne oprim puțin.

— Nu. Cum te cheamă?

— Marc. Marc Bonneau.

La poarta pensiunii, rochia albă de adineauri așteaptă. Ștefan o vede, se oprește la doi pași, surprins de întâmpinarea aceasta. Își dă abia acum seama că trebuie să fie ciufulit, transpirat, cu gulerul prost încheiat și îi e rușine în fața femeii acesteia atât de calmă.

— Doamnă, voiam să vă cer iertare pentru Marc. A întârziat din vina mea.

— Foarte rău. Două ceasuri arest pentru amândoi. Și n-o să beți niciun pahar cu apă în timpul mesei. Ia privește cum sunteți de transpirați.

Îi ia batista din buzunarul mic al cămășii și i-o trece pe frunte.

— Vezi?

Serile sunt lungi, monotone. Domnul Rey, Domnul Vincent și Marc Bonneau joacă belota. Marthe Bonneau și Renée Rey conversează. Ștefan Valeriu, refugiat în dosul unor coperți de carte deschisă, fumează.

— Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus de mult la culcare. E târziu pentru copii. Ai face bine să iei exemplu de la ea.

— Încă puțin, Doamnă Bonneau, termin un capitol și mă duc.

— Oh, copiii din ziua de azi...

Râde toată lumea, afară de Ștefan, care pare preocupat de carte și își arcuiește o sprânceană, semn de atenție și absență.

— Domnul Valeriu ăsta, spune grosul domn Vincent, e bolnav. Mai alaltăieri l-am prins pe terasă conversând cu stelele. Azi dimineață n-a fost pe lac, iar acum, uite-l că tace și nu se supără. Semne sigure astea, domnule, semne sigure...

— Ba vă rog să-l lăsați în pace și să nu mi-l necăjiți. Nu sunt eu protectoarea dumitale, domnule Valeriu?

— Fără îndoială, doamnă Bonneau.

O privește drept, cu un surâs de supunere, fel de a privi inocent, care îi lasă libertatea interioară să pândească și să-și imagineze.

Nu tăinuiește nimic femeia asta foarte frumoasă? Ochii ei mari, bine desenați, clipesc rar și văd bine. Niciun moment de absență, nicio umbră de melancolie. Uneori, când trece pe lângă Ștefan, își lasă mâna pe umărul lui, gest pe care îl va repeta un minut mai târziu, pentru Marc. E liniștită, poate fiindcă se știe apărată: apărată de maturitatea ei, de prezența fiului, de frumusețea ei gravă și stăpânită.

— Îl mai țineți mult pe Marc la joc?

— Până o să terminăm.

— Foarte bine, dar eu cu cine îmi fac plimbarea de scară?

— Cu tânărul Valeriu.

— Adevărat? Vrei să mă însoțești, domnule Valeriu?

— Dacă pot trece de acest ceas târziu, doamnă Bonneau...

— Ai dreptate. Dar îți dăm dispensă specială pentru astă seară. Vii cu noi doamnă Rey?

— Nu. Mă tem că e prea rece spre lac, la ora asta.

Coboară amândoi aleea ce duce de la poarta pensiunii spre mal. Au tăcut brusc, de îndată ce au trecut de pragul holului în curte, surprinși de noaptea vastă, pe care nu o bănuiau dinăuntru. Abia se văd, dar se știu unul lângă altul, după zgomotul sandalelor în pietriș. Pe măsură ce se apropie de lac, noaptea devine mai puțin compactă, luminată parcă de luminile interioare ale apei, lumini ce coboară de la verde la albastru. Jos de-a lungul țărmului este o înfiorare ce nu se știe bine de unde vine, din foșnetul pădurii, din bătaia valului în mal, calmă ca un puls, din somnul plantelor din jur, din legănatul unei bărci ce s-a desprins de ponton.

Doamna Bonneau s-a rezemat de Ștefan Valeriu. Nu e mâna care cedează și se pierde: dimpotrivă, o mână fermă, sigură de ea, lipsită de senzualitate.

— Doamnă Bonneau, vroiam să vă spun că sunteți foarte frumoasă.

— Și foarte bătrână.

— Poate. Dar foarte frumoasă mai ales.

Lungă tăcere.

— Ei și pe urmă?

— Pe urmă nimic. Asta e tot.

Trece din când în când un automobil, care aruncă înainte un con de lumină violentă, ce îi lovește în față și dispare pe urmă la întâia cotitură a șoselei, lăsându-i puțin stingheriți, ca intrarea unui străin într-o cameră în mijlocul unei conversații. Ștefan Valeriu observă acest prim moment de jenă și îl înscrie între victorii.

Marthe Bonneau locuiește la parter, la extremitatea curții. Din camera lui, la etaj, într-o aripă oblică a clădirii, Ștefan îi poate controla fereastra ușor, fără să fie suspectat.

A văzut-o adineauri, după dejun, despărțindu-se de grupul prietenilor de pe terasă și intrând în casă. Se oprise în prag și făcuse un semn celor rămași afară, semn de oboseală, semn de somn. Pe urmă, a deschis fereastra și a lăsat storurile în jos. O clipă brațele ei au strălucit la fereastră cu lumina lor mată.

Ștefan s-a hotărât, înainte de a gândi bine ce face și ce riscă. Coboară repede scările, străbate curtea în câțiva pași, bate la ușă scurt și nu așteaptă răspuns. Va spune ce-i va trece prin cap, nu importă ce.

— Marc nu e aici?

— Știi bine că nu poate fi aici. E la Grenoble. Nu dumneata l-ai condus la gară ieri seară?

— Atunci...

— Atunci rămâi, de vreme ce ai venit și ai vrut să vii.

E culcată pe o sofa lângă fereastră și ține în mâini o carte nedeschisă. I-a răspuns, ca și când n-ar fi fost surprinsă de intrarea lui.

— Vino mai aproape și șezi.

Ștefan duce mașinal mâna la guler, ca și cum ar voi să-și dreagă nodul unei cravate imaginare. E curios cum de îndată ce se află în fața ei, își amintește de un amănunt de îmbrăcăminte, nepotrivit sau neglijent, care i se pare umilitor în comparație cu înfățișarea ei sobră, cu simplicitatea ei vigilentă. Este mai ales un colț de păr care îl enervează căzându-i pe frunte și pe care încearcă întruna să-l așeze cum se cuvine, cu sentimentul că asta aduce în toată prezența lui un aer de neglijență, ce trebuie să contrasteze urât cu frumusețea ei ordonată și trebuie să-i displacă.

— Te-am privit adineauri, înainte de masă, cum înotai. Eram cu Renée Rey pe mal și ne-am bucurat amândouă de spectacolul ăsta. Înoți frumos.

— Doamnă, eu venisem să vă vorbesc de cu totul altceva.

Ar vrea să-i ia mâna într-a lui, brusc, pentru ca să simplifice lucrurile, dar îndoiala de a nu ști dacă gestul trebuie sau nu împlinit, îl face să-și rărească vorbele, ezitând. Ea îl privește cu același zâmbet de ocrotire și cu cel mai firesc aer îi prinde ea mâna, ca și cum i-ar spune: „vezi, e foarte simplu, nu trebuie să te chinuiești pentru un nimic ca ăsta“.

— Uite, uite, trece Renée Rey. Doamnă Rey nu vii să ne ții de urât?

Și pe urmă, către Ștefan:

— Îmi place femeia asta. Cum îmi place Marc, cum îmi placi dumneata. Sunteți toți trei tineri și asta e frumos de privit, când ai trecut ca mine de cealaltă parte a vieții.

I-a cerut să vină cu ea duminică dimineața la o biserică dintr-un sat vecin, în care au văzut, altă dată, în trecere, câteva curioase vitralii din veacul XVIII. E într-o rochie neagră, lungă, nedecoltată și poartă o pălărie cu boruri mari sub care trăsăturile ei sunt calme. Stă rezemată de o coloană din centru, avându-l în dreapta pe Ștefan, iar în stânga pe Marc, amândoi în hainele lor albe de vacanță.

Ștefan Valeriu are deodată – închipuindu-și imaginea grupului lor văzută mai de departe – sentimentul că slujește acolo drept simplu detaliu decorativ la un tablou, dinainte pregătit. Biserica asta anume aleasă, cele două femei bătrâne îngenuncheate împrejur, rochia austeră, cămășile lor cu gulerul descheiat, umbra rece de sub cupolă...

— Maman que tu es belle, șoptește Marc.

Pentru prima oară, Ștefan o privește cu ostilitate, fără să ridice direct ochii asupra ei, de teamă să nu-i tulbure poza, dar căutând pieziș înspre ea, din reculegerea lui simulată. Cum trebuie să fi calculat femeia aceasta locul exact, în care se va opri, colonada de care se va rezema întâmplător, mâna care va rămâne pe jumătate înmănușată, pentru că gestul de a descheia mănușa va avea să fie surprins de orgă și uitat la mijloc! Cum trebuie să fi premeditat această ușoară cădere a capului pe spate, această oboseală a buzei de jos, care nu mai are puterea să-și suporte surâsul, această slabă înfiorare a nărilor...

— Maman que tu es belle.

Doamna Bonneau îi răspunde lui Marc lăsându-și mâna pe umărul lui. Cealaltă mână pe umărul lui Ștefan. Pentru simetrie.

Un moment, gândul de a se desface de grup îl ispitește. E un gust ascuțit de ultragiu.

Se deplasează ușor, imperceptibil spre dreapta, și mâna ei, o clipă descumpănită, cade.

Ștefan Valeriu este la a treia lui zi de retragere strategică. De la incidentul din biserică, n-a întâlnit-o pe Marthe Bonneau decât în grup mare. Gluma de fiecare seară n-a mai prins.

— Domnule Valeriu, Nicolle s-a dus la culcare. E târziu pentru copii.

— Aveți dreptate, doamnă. E târziu.

S-a ridicat, a stins țigara, a închis cartea și a spus tuturor un politicos și global „noapte bună“.

De câteva ori, ochii ei i-au căutat pe ai lui. El a privit-o întâmplător și a întors repede capul cu acea tresărire de scuză pe care o ai când, fără să vrei, ți-ai aruncat ochii asupra scrisorii unui vecin.

De câteva ori, ea l-a rugat s-o însoțească în oraș sau într-o mică excursie prin împrejurimi. Ștefan a refuzat cuviincios pe motive cu totul plauzibile.

— Sunt dezolat, doamnă, dezolat. Am făgăduit unor prieteni de la Aix – știți? prietenii mei români întâlniți sâmbăta trecută pe lac? – le-am făgăduit să viu să-i văd. Dacă aș putea să le telefonez, ar fi ușor. Dar telefon în sălbăticia asta...

Ștefan Valeriu cunoaște de mai de mult puterea acestor impertinențe politicoase. Își spune că până la urmă, ținuta sigură a doamnei Bonneau nu are să le reziste. Semne mici de enervare par să se arate: un vag surâs jignit, un fel brusc de a-și pune și a-și scoate mănușile, o indiferență silită când vorbește.

Adineauri, imediat după dejun, când s-au ridicat de la masă și au ieșit în curte în grupuri întâmplătoare, doamna Bonneau pe care Renée Rey o angajase într-o discuție ce se anunța lungă, îl căutase din ochi și încercase să-i facă semn să aștepte, că are să-i vorbească. Dar el, fiindcă tocmai era ocupat să-și aprindă pipa, a crezut că-și poate permite să nu bage de seamă semnul ăsta prea discret. S-a îndepărtat și, cu un pas foarte leneș, a prins să urce spre pădure, către locul lui obișnuit. Doamna Bonneau îl privea cu panică, neștiind cum să-i facă mai explicită rugămintea ei de a rămâne și neputând totuși vorbi din cauza doamnei Rey, atât de pasionată în discuție. Ștefan își alesese pentru a nu înțelege cea mai inocentă expresie a lui.

Își repetă acum, din acest loc ascuns, scena scurtă de adineaori și îi gustă cu răutate toate nuanțele. Râde deschis, fără modestie: a câștigat.

În sfârșit, Marthe Bonneau a rămas singură, îl caută cu privirea dincolo de grilajul terasei, îl zărește poate și se îndreaptă spre pădure. Ștefan îi aude rochia care se lovește foșnitoare de pomi. Culcat cum e în iarbă, el își încleștează bine degetele în pământ, ca să fie sigur de propria lui stăpânire.

— Pariez, doamnă Bonneau, că numai întâmplător ați trecut pe aici.

— Dacă pariezi, pierzi. Am venit să te văd.

Răspunsul ei este limpede, precis și fără abilitate. Ironia lui Ștefan Valeriu rămâne suspendată, fără obiect, ca încordarea cuiva venit să deschidă cu chei savante o ușă, pe care o găsește deschisă. Răspunsul ei – un singur răspuns – a răsturnat dintr-o dată o victorie de trei zile, ca la șah o singură mișcare.

— Mă lași să șed lângă dumneata?

El trântit cu totul în iarbă, ea numai pe jumătate, rezemată cu capul de un alun și dominându-l deci prin simplul fapt că îl poate privi de sus în jos – Ștefan simte cum și din această deosebire, poate întâmplătoare, poate nepremeditată, se vădește ținuta ei de veghe de o parte, libertatea și nepăsarea lui de altă parte. Și râde, neștiind dacă este în arta ei de a găsi totdeauna atitudinea cea mai demnă și mai sigură, o strategie sau un instinct. Dar strategie sau instinct, e tot una, de vreme ce din această putere de a se controla, vine frumusețea ei clară, mai clară în soarele acesta de după amiază.

— Nu încape nicio îndoială, doamnă Bonneau, sunteți foarte frumoasă.

— Nu, dragul meu prieten. Foarte calmă numai. E drept că uneori este același lucru.

— Bunăoară acum.

— Nu, acum, nu. Pentru că nu sunt deloc calmă: plec mâine.

Ștefan ar vorbi dar se teme, s-ar ridica în picioare, dar nu e sigur pe el. Închide ochii și așteaptă.

— Plec mâine și mă întreb dacă nu plec prea târziu. O clipă prea târziu.

— Asta înseamnă?

Niciun răspuns nu vine o bucată de vreme și nicio umbră nu coboară pe obrazul ei, pe care Ștefan, pândindu-l, l-ar voi devastat de dureri reprimate. Aceeași expresie certă, aceleași linii simetrice pe care le luminează un zâmbet vigilent.

— Asta înseamnă?

— Asta înseamnă că trecerea dumitale pe terasă dimineața, cu cămașa albă, cu gâtul gol, cu numele dumitale străin, pe care nimeni din pensiune nu știe să-l pronunțe corect, cu tinerețea dumitale decisă și confuză, cu viața dumitale neștiută, cu jurnalele străine pe care le primești de departe, cu scrisorile care-ți vin în plicuri ciudat timbrate, cu încruntările dumitale ursuze, cu bucuriile dumitale explozive, cu pasiunea dumitale de a citi cărți și de a te tăvăli prin iarbă, este o imagine plăcută.

Ștefan îi caută mâna să i-o sărute, dar i-o găsește atât de liniștită, atât de mirată de strângerea lui înfrigurată, atât de sigură de ea, încât, neputând să i-o lase, de teamă ca gestul să nu fie prea brutal și de asemenea neputând să o păstreze într-a lui, îi propune să plece.

— E târziu, doamnă. Nicolle nu s-a culcat încă, dar e târziu.