IV

Scenă din gară a fost obișnuită, scenă de despărțire într-o gară de munte la sfârșitul unei vacanțe, cu strângeri repetate de mână, cu exclamații de nerăbdare, cu promisiuni de a scrie și de a se revedea. Venise toată pensiunea să o petreacă pe Marthe Bonneau și toți erau gălăgioși în jurul ei, ea singură, calmă, vag intimidată de efuziunile celorlalți, parcă puțin încurcată de a nu putea fi mai comunicativă decât era obișnuit. O mângâia pe Nicolle și răspundea precis la întrebări neprecise.

Într-un colț al peronului, Marc vorbea animat cu Renée Rey și Ștefan Valeriu, observând în treacăt detaliul acesta, se întrebă pentru prima oară dacă nu cumva fusese ceva între ei doi, fără ca el, obsedat de propriile lui așteptări, să fi băgat de seamă. Dar gândul nu-l preocupă decât o secundă, întâmplător, și atmosfera de festivitate a peronului, jumătate falsă, jumătate sinceră, îl fură iar. La plecarea trenului, întinzându-i mâna peste fereastră, doamna Bonneau îi strigă:

— Te așteptăm la Paris. Sper că ai să-l vizitezi pe Marc.

Ceea ce putea fi un cuvânt secret, spus anume pentru el și înțeles numai de el, dar mai putea fi atâta doar: „sper că ai să-l vizitezi pe Marc“.

„Caraghios!“ hotărăște Ștefan după un ceas, la întoarcere, când în curtea pensiunii, se simte foarte singur și suspendat în fața încă a patru săptămâni, care i se par dinainte deșarte. Și cu acest „caraghios“ decide să încheie un incident amoros, care acum, în absența femeii, i se pare obositor și depărtat.

Se uită în calendar, vede că nu-i decât la jumătatea lui august, caută în ghid ce castel a rămas nevizitat prin împrejurimi, își aprinde luleaua și se duce să hoinărească.

Seara, după cină, Ștefan are un moment de descumpănire: este în bună parte regretul de a se ști neocupat la un ceas pe care până ieri avea obișnuința să-l petreacă în hol cu toată lumea. Cine va fi luat locul lui Marc la belotă, cine pe al doamnei Bonneau în conversație? Ferestrele holului sunt deschise, se aud voci familiare dinăuntru, se vede în bătaia becurilor fumul albastru de tutun. Terasa pare mai mare decât altă dată, noaptea mai adâncă și reflexele lacului din depărtare au ceva fix, stăpânitor. E bine, e foarte bine să-ți asculți sunetul pașilor pe pământul ud, să te lovești de arborii din jur, să te rezemi de parapetul terasei, aplecat deasupra acestei întregi văi, să nu aștepți pe nimeni și să nu vrei nimic.

Cineva a ieșit dintre ierburi și s-a apropiat de el în tăcere. E Renée Rey. Îi aude răsuflarea caldă lângă el, aproape de obrazul lui.

— De ce ești trist?

Un moment, Ștefan are intenția de a răspunde sincer: „nu sunt trist de loc“. Dar până a vorbi, până a rosti întâiul cuvânt, răspunsul ia o altă întorsătură, aproape fără voia lui.

— La ce mă întrebi? O știi prea bine.

Ochii femeii strălucesc intens.

— Adevărat?!

Și îi cade în brațe, căutându-i gura, sărutându-l la întâmplare, fără alegere, nepricepută, stângace și fără experiență. Dar are un moment de bănuială.

— Și doamna Bonneau?

— Doamna Bonneau? N-ai înțeles? Era un joc, trebuia să ascund, trebuia să-ți înșel atenția, trebuia să-mi reprim imprudențele posibile. Dar acum, fiindcă ai aflat, eu am să plec...

— Nu, nu, nu. Ai să rămâi aici, pentru mine, cu mine. O, dacă ai ști, dacă ai ști...

Și îl sărută iar, furtunos și neexperimentat, în timp ce din hol, vocea domnului Rey o cheamă la culcare, pentru că e după miezul nopții și partida de belotă s-a terminat.

Dimineața, îl trezește de obicei un zgomot de clopot: sunt câteva vaci care urcă pe munte, o potecă din spatele vilei, sub fereastra lui deschisă. Câteva clipe, rămâne cu ochii într-adins închiși, să întârzie în căldura somnului sfârșit și să bănuiască printre gene soarele care i-a inundat odaia, învălmășit cu mirosul ierburilor ude și strigările rare ce se aud de afară.

A fost un somn impetuos, triumfător și complet, sub care avea parcă senzația unei fericiri latente, cum trebuie să aibă o bucată de pământ negru senzația izvorului care îl străbate afund.

Această arie intimă de victorie, îl necăjește. Ștefan Valeriu nu se știa suficient. Hotărât lucru, mica lovitură de teatru de aseară, care trebuia cel mult să-l distreze, îl încântă. Asta e rău.

„Sunt un imbecil!“. Se îmbracă repede, își trage sandalele în picioare, își trece de două ori degetele prin păr și, cu tricoul de baie aruncat pe umeri, coboară scările. În curte, dimineața este mai strălucitoare decât o bănuia: departe, lacul are reflexe promițătoare.

— Domnule Valeriu!

Chemarea vine de undeva de sus și Ștefan trebuie să facă de două ori, cu privirea, ocolul vilei, până să o descopere la o fereastră pe Renée, prost ascunsă după perdele.

— Bună dimineața, doamnă Rey.

— Nu vii un moment până sus, să-ți iei cartea?

— Ce carte?

— Cartea pe care mi-ai dat-o...

Ștefan urcă iar scările, de astă dată spre camera soților Rey. Femeia îl așteaptă după ușă, tremurătoare, palidă și în cămașă. Abia s-a sculat, se vede: patul e nestrâns. Ștefan o poartă în brațe până la pat și o aruncă între perne.

— Domnul Rey?

— Plecat.

— Nicolle?

— Plecată.

— Cum?

— Te iubesc. Dacă ai ști... dacă ai ști...

În realitate Reneée nu știe să iubească. Prima ei îmbrățișare este de o stângăcie vădită: nicio reticență sau întârziere în faptul de a ceda, dar nenumărate ezitări, care nu țin de pudoare, ci probabil de stângăcia ei. Dar bruschețea faptului, glasurile ce se aud jos în curte, patul ăsta răvășit, fereastra deschisă, ora aceasta neverosimilă, totul face din momentul lor amoros ceva curios și ilogic.

Renée Rey are trup urât, mâini foarte delicate, subțiri și fragile la încheietură, picioare sperioase, obrazul brun, buzele arse de o permanentă febră și ochii umbriți. Îmbrăcată, are, în ciuda rochiilor ei bine tăiate, un aer stângaci, care le face străine de ea și nepotrivite. Numai seara, când se face frig și își aruncă pe umeri șalul ei de mătase brodată, care o învăluie toată, își recâștigă grația de plantă, pe care Ștefan i-o observase, cu indiferență dealtminteri din primul ceas. Goală, devine mult mai tânără decât este și șoldurile i se desemnează crud, impudic din cauza coapselor lungi de adolescentă.

— Renée, ești cea mai goală femeie din lume.

— Vorbești prostii. Cum poate fi o femeie goală, mai goală decât altă femeie goală.

— Poate. Nu înțelegi tu, dar poate. Fiindcă a fi gol, nu înseamnă a fi dezbrăcat. Sunt femei goale și femei dezbrăcate. Tu ești o femeie goală.

Renée se încruntă, obosită de această distincție pe care n-o prinde și încruntarea îi subliniază mai tare trăsăturile ascuțite ale feței.

— A fost în familia voastră un tunisian?

— Unul adevărat?

— Da.

— N-a fost niciunul. Dar de ce?

— Știu eu? E ceva neeuropean în tine. Nu știu bine ce: părul prea aspru, corpul prea subțire, pielea prea mată și buzele, buzele astea care ard.

— Nu. N-a fost. Așa suntem toate acolo. Poate că e soarele...

Lui Ștefan îi place să-și lipească obrazul de pielea ei și să-l poarte peste trupul acesta fierbinte uneori, în ceasurile de pasiune, rece alteori, alunecos și neaderent, ca frunza palmierilor de casă.

În momentele de liniște, când o lasă din brațele lui, obosită, cu ochii închiși, Renée rămâne lângă el, absentă, răspândind în jur un fel de mare umbră vegetală.

Pe urmă, târziu, la chemarea lui, are un acces inexplicabil de pudoare, care o face să-și acopere fața cu mâinile, să-și strângă cu disperare coapsele negre, să se închidă în ea și să se refuze încăpățânat, absurd, violent, până ce, din oboseală sau din capriciu, se supune cu o bucurie nerușinată de copil.

După primul lor ceas de dragoste, sus, în camera ei conjugală, într-o dimineață pe care nimic nu o pregătise, Renée Rey se refugiase fără explicație, într-o perfectă ținută de soție virtuoasă.

— Doamnă Rey, îi șoptise Ștefan la masă, în trecere, am găsit o cameră în oraș în cartierul vechi. Mâine la trei, organizăm o mică plimbare pe lac și întâmplător ne pierdem de grup. Mergem să vedem camera. Da?

— Nu.

Nu avusese timp s-o întrebe de ce, căci tocmai se apropiase bărbatul ei. Mai târziu, când îi ceruse explicații, ea îi vorbise stupid despre remușcările ei, despre îndatoririle ei... Ceea ce n-o împiedicase, a doua zi după amiază, când toată lumea lua cafeaua în curte, să vină la el în cameră, să-i cadă în brațe, să-și scoată rochia cu mișcări de panică și să-l sărute dezordonat, murmurând din când în când: „numai de n-ar veni Marcel“, cu un glas pasionat, ca și cum ăsta ar fi fost un cuvânt de dragoste nu unul de frică și pierzându-se în brațele lui cu strigăte mici, sburlite, în timp ce prin ușa rămasă întredeschisă, se auzeau pașii celor ce treceau pe culoar.

Acum sunt în camera lor din cartierul vechi, unde Renée n-a voit să vină și a venit, odaie cu pereții albi, mobila metalică, ferestrele deschise, decor lipsit de mister, în mijlocul căruia imaginea „soțului ultragiat“ ar fi atât de ridicolă, încât pare neprobabilă. Uneori doar, când vine vorba despre bărbatu-său, Renée își acoperă fața și spune cu o intonație, care nu este a ei:

— O, nu merit un bărbat ca el.

Ceea ce este o replică recent adoptată, probabil de la un spectacol de Comedie Franceză, din câte a văzut la Paris, în scurta ei trecere pe acolo.

Întâmplarea a fost observată sau nu? Și una și alta e posibil, căci dacă Renée a fost imprudentă și patetică, Ștefan a fost măsurat și leneș.

Dar se poate culca o femeie tânără cu un bărbat tânăr, într-o casă plină de oameni neocupați, fără ca lucrul să se știe? Deocamdată, niciun indiciu. Se mai vorbește uneori despre Marthe Bonneau, ceea ce înlătură alte presupuneri. Domnul Rey joacă la fel de bine șah și strângerile lui de mână nu par a fi bănuitoare.

Numai Nicolle, din senin, a izbucnit în plâns odată când Ștefan a întrebat-o ceva, un lucru cu totul indiferent.

— De ce Nicolle? De ce?

Domnul Rey a pedepsit-o imediat, pentru că „nimeni nu trebuie să facă nimic fără motiv în viață, nici măcar să plângă“.

Ciudat omul ăsta, gândește Ștefan, privindu-l cum își pregătește îndelung deplasările pieselor la șah. Mult mai ciudat în orice caz, decât această Renée obositoare, inegală și pasionată. Ce mâini de plugar. Ce privire de pădurar. Ce tăcere încăpățânată, monotonă, fără subînțelesuri, fără preocupări.

A fost într-o seară în oraș un spectacol de operetă și s-au dus cu toții. Se înțeleseseră de dimineață să facă o „seară mondenă“: rochii lungi și haine negre. Când s-au întâlnit la ponton, ca să aștepte vaporașul, apariția lui Marcel Rey, între rochii de mătase și smochinguri, a fost penibilă în redingota, care-i sluțea silueta de om tânăr și cu pălărie de pluș prea mare, ca de împrumut. Renée a avut un mic acces de isterie greu reprimată și lui Ștefan i-a fost rușine de propria lui eleganță, atât de ieftină și atât de triumfătoare.

Umărul drept al domnului Rey este mai înclinat decât celălalt.

— Imposibil să-l dezvăț de obiceiul ăsta prost, se plânge Renée.

— De ce să mă dezveți? M-am deprins așa: pe umărul ăsta port pușca.

— Pușca! Se miră speriat domnul Vincent.

— Da, în zori și seara, când fac turul unei plantații la Djedaida.

Djedaida! De câte ori n-a încercat Ștefan Valeriu să-și imagineze viața aspră de acolo, în familia lor de coloniști vechi, cu bunici care au apucat războaiele primei colonizări, cu verișoare tinere, care au făcut mai demult un voiaj la Paris și au rămas de atunci melancolice, cu serile de sărbătoare, când se adună cu toții acasă la bătrânii Rey, să asculte plăci de gramofon, cu nopțile de veghe vara, în așteptarea vântului ars ce bate dinspre pustie și albește coroana palmierilor cu un scrum fin, argintat sub lună...

— O, de ce nu vrea Marcel să ne mutăm la Paris! Gândește-te ce bine ar fi. Să viu la tine, să ieșim împreună, să luăm ceaiul la Berry, pe Champs-Elysées...

— Aveai dreptate, Renée, n-a fost niciun tunisian în familia voastră.

— Pentru ce spui asta?

— Pentru nimic.