12

Fata care m-a oprit în fața scuarului Vaugirard nu știu cum era. Abia dacă am avut când să trec pe lângă ea și să-i arunc în față cele câteva vorbe de refuz.

– N-am nici un ban, domnișoară.

(Ce e ridicol este că poate nu m-a crezut!) Dar era înaltă, și asta tot am putut observa. Trebuie să fi fost brună. Strângea în jurul trupului ei subțire un fel de cârpă neagră, un fel de vag pardesiu și tremura atât de tare, încât mi se pare că i-am auzit dinții clănțănind în gură. Vocea nu-i era poate deosebită de a cerșetorilor de rând și cu toate astea m-a lovit. Poate din cauza tinereții ei. Să tot fi avut 20 de ani. Cred că era frumoasă.

Sunt un zevzec poate și un caraghios dar uite că întâmplarea asta nu mă lasă în pace. E ceva care nu merge astă-seară în treburile mele și cărțile din față mi se par o glumă de prost-gust. Hotărât lucru, nu sunt eu un filozof: fata asta oprește în loc mersul lumii pentru mine! Îmi spun că totul e compromis până în adâncuri, că tot e mizerabil și meschin și abject, de vreme ce faptul ăsta a fost cu putință. Ce aș putea să-i reproșez universului, altceva mai umilitor decât ochii fetei de adineauri, care mi-a cerut mie (probabil pentru că ironia întâmplării să fie mai biciuitoare) să-i dau bani? Dacă astă-seară m-aș găsi la Judecata din urmă și dacă mi-ar veni rândul să vorbesc, cred că aș da dracului toate răfuielile mele metafizice și aș povesti ce am văzut acum 15 minute. Pentru blestemul pământului ar fi de ajuns și prea de ajuns.

Share on Twitter Share on Facebook