13

Judecata din urmă? Cred în ea cu sinceritate, cu disperare. Este scuza renunțărilor mele de astăzi, este puterea răbdării mele dintotdeauna.

Accept întâmplările așa cum vin, îi iau pe oameni drept ceea ce se dau, îmi împlinesc munca așa cum se întâmplă. Fiecare zi rupe ceva din idealul meu de mărime (în text: grandeur, N.T.). N-am făcut niciodată nimic fără lipsuri, fără corectări, fără senitmentul de a trăi în provizoriu. Da, o spun fără rușine și fără umilință, dar cu toată durerea unei asemenea mărturisiri. Astăzi am renunțat la un lucru de nimic, mâine la altul, conștient de păcatul nedesăvârșirii, sigur că fiecare din aceste mutilări, oricât de mici, dezorganizează complet existența. Astfel mă îndepărtez continuu de steaua în care cred.

Dumnezeu știe că nu m-am schingiuit cu inimă ușoară, că pe fiecare dintre aceste mici „adaptări la viață” am plătit-o scump, că pe fiecare dintre aceste capitulări le-am ocolit de departe, deși drumul cel mai lesnicios spre ele mă ducea. Dar de câte ori am cedat, pacea îmi era impusă și acceptarea mea era condiționată. Știam că semnez o hârtie fără valoare. Știam că lupta va fi reluată într-o zi, că toate aceste redute pierdute într-un război fără amploare vor fi recâștigate odată, cu o singură lovitură, într-o singură clipă.

Aștept această chemare cu sentimentul că tot restul e mărunt, secundar. Nu am nimic dintr-un procuror, nu sunt răzbunător, nu cred în justiție, dar viața asta nu pot s-o dau pe patru parale. Trebuie să fie undeva o greutate a trecerii mele pe pământ. Judecata din urmă, eu am vreme destulă s-o aștept.