Scena VII

CORINA, MADAME VENTILĂ, mai târziu MAIORUL, JEFF

MADAME VINTILĂ (cu un țipăt alarmant): Nu. (Corina sare speriată în picioare.) Pentru Dumnezeu, ce era să faci? E scaunul lui.

CORINA (care încă nu și-a revenit): Al cui?

MADAME VINTILĂ: Al lui Ștefan Valeriu.

CORINA: Și de asta trebuie să strigi așa? M-ai speriat.

MADAME VINTILĂ: În loc să-mi fii recunoscătoare, îmi faci reproșuri. Nici nu știi de la ce te-am salvat. Omul ăsta e în stare de orice.

CORINA: De exemplu, e în stare să mă împuște pentru că m-am așezat un moment pe șezlongul lui.

MADAME VINTILĂ: Nu. Dar de exemplu e în stare să-ți facă ce mi-a făcut mie ieri. N-ai decât să-l întrebi pe maior, că era de față. Eram după masă și o rugasem pe Agneș să-mi dea cafeaua aici pe terasă. M-am întins pe șezlong, fără să bag de seamă că era al lui. Domnul s-a apropiat de mine și, fără să clipească, s-a uitat drept în ochii mei: „Doamnă, scaunul acesta îmi aparține”. Îți jur, așa mi-a spus: „Îmi aparține”. Un moment, nici n-am înțeles ce vrea. Dar el a continuat foarte calm: „Va rog să vă ridicați”. Mi s-a urcat atunci tot sângele în obraz. Îmi venea să plâng, să țip.

CORINA: Și ce-ai făcut? 

MADAME VINTILĂ: Ce era să fac? M-am sculat. Eu m-am sculat și el s-a așezat în locul meu. Ah, dacă n-a fost bărbatul meu aici, i-ar fi arătat lui.

CORINA: Și maiorul n-a zis nimic?

MADAME VINTILĂ Nimic.

CORINA (către Maior, care tocmai intră prin stânga, împreună cu Jeff): N-ai zis nimic, domnule maior?

MAIORUL: Când?

CORINA: Ieri, când domnul Ștefan Valeriu a sculat-o pe madame Vintilă de pe scaun.

MAIORUL: Păi ce era să zic?

CORINA: Frumos, domnule maior, foarte frumos. Ce fel de cavaler ești dumneata? Ce fel de militar ești dumneata?

MAIORUL: În retragere, duduie.

CORINA: A, așa da… Și tu, Jeff?

JEFF: Eu nu eram aici.

CORINA: Felicitările mele, domnilor. Unul e în retragere, altul nu e aici și al treilea este… în Oceanul Pacific.

MAIORUL: Unde? Ce vrei să spui?

CORINA: Nimic. Vreau să spun că. Sunteți trei bărbați în pensiune, și din trei, nu e unul în stare să ia apărarea unei femei. Nu crâcnește nimeni când trece domnul Ștefan Valeriu. V-a pus pe toți la respect. Dă-mi o hârtie albă, Jeff. Un carton…

JEFF: Ce vreți să faceți, domnișoara?.

CORINA: O să vezi… Nu asta. E prea subțire (Caută singură în vraful de ziare și hârtie de pe măsuță și găsește un carton gros.) Asta.

JEFF (îi da, un creion).

CORINA (scrie cu litere mari și, pe măsură ce scrie, rostește cuvintele): Ocupat. Ocupé. Ocupato. Besetzt. Cum s-o fi zicând pe englezește ocupat?

JEFF: Reserved.

CORINA: Și cum se scrie 

JEFF: Reserved.

CORINA: Buuun. Acum dați-mi o sfoară.

MAIORUL (care e lângă radio, ia de acolo un capăt de sfoară și i-l întinde): Asta e bună?

CORINA: Fie și asta! Vă place? Să poftească, înfumuratu’! (Face o gaură în carton, trece sfoara prin gaură, se apropie de șezlong și leagă cartonul de spetează, ca pe un aviz.) Așa. (Se instalează în șezlong, cu aerul cuiva care așteaptă lupta.)