Scena V

ȘTEFAN, MADAME VINTILĂ

Ștefan ridică din umeri, neînțelegând. Se apropie fără treabă de măsuța din hol, se uită cu neatenție printre hârtii, ridică plicul lui madame Vintilă, îl privește o clipă, aproape fără să-l vadă, îl pune la loc. Se întoarce pe terasă, se întinde pe șezlong.

MADAME VINTILĂ (intră prin dreapta, cu racheta de ping-pong în mână): Ai evadat.

ȘTEFAN: Da. Te prevenisem. Nu sunt bun de arbitru.

MADAME VINTILĂ: Mă întreb de ce ești bun, când e vorba de mine?

ȘTEFAN: E un reproș?

MADAME VINTILĂ: Nu. O vorbă așa… (Moment de tăcere. Ea se apropie de șezlong, se oprește o clipă la spatele lui Ștefan și pe urmă îi trece mâna prin păr.)

ȘTEFAN (fără s-o privească): Ai o scrisoare acolo pe masă.

MADAME VINTILĂ: Da… știu.

ȘTEFAN: Nu o deschizi?

MADAME VINTILĂ: Ești curios?

ȘTEFAN: Cred că ți-am mai spus: eu nu am nicio curiozitate.

MADAME VINTILĂ: Știu… te-ar surmena.

ȘTEFAN: Întocmai. M-ar surmena. Dar mă gândesc ca era un timp când plângeai dacă-ți întârzia o scrisoare. Și acum le lași să treneze ceasuri întregi, fără să le deschizi.

MADAME VINTILĂ: Era un timp… Acuma e alt timp. Vacanță! De la dumneata am învățat cu toții vorba asta. (Se înclină spre el, cochetă, aproape obraz la obraz). Te superi c-am învățat-o așa de bine?

ȘTEFAN (se ridică de pe șezlong, în defensivă): Trebuie să-ți spun ceva.

MADAME VINTILĂ: Grav?

ȘTEFAN: Foarte grav.

MADAME VINTILĂ: Bănuiam. Trebuie să fie foarte grav, de vreme ce te-ai sculat în picioare.

ȘTEFAN: Foarte grav și… foarte greu de spus.

MADAME VINTILĂ: Să te ajut eu?

ȘTEFAN: Nu. Spun singur. Da’ să știi că e ceva complet caraghios… Uite: (retezat) am impresia că-mi faci curte.

MADAME VINTILĂ: Eu?

ȘTEFAN: Nu ți-am spus că e caraghios?

MADAME VINTILĂ (încercând să glumească, încercând să fie degajată, dar, în fond, replica lui Ștefan a lovit just): Și cum ți-a venit asta?

ȘTEFAN: A! E o manie. O idee fixă. Mi se pare mereu că mi se face curte. Evident, e ridicul. Mă cunosc doar foarte bine. Curte! Curte pe ce? Pe nasul ăsta jupuit? Pe fruntea asta îngustă? Pe ochii ăștia fără culoare?

MADAME VINTILĂ: Totuși…

ȘTEFAN (tăind-o repede): Totuși, o idee fixă. E o idee fixă. Mi-a intrat în cap că mă iubești, și acuma fiecare cuvânt pe care mi-l spui mi se pare o aluzie. Fiecare gest — o invitație.

MADAME VINTILĂ: Te asigur…

ȘTEFAN: Că nu-i adevărat. Știu. Asta ar mai lipsi. Dar pentru liniștea mea, pentru buna noastră prietenie, pentru pacea pensiunii Weber, lasă-mă să-ți spun că dacă cumva, prin absurd, prin imposibil, ar fi totuși adevărat…

MADAME VINTILĂ: Da…

ȘTEFAN: Daca printr-o aberație, prin cea mai stupidă aberație, m-ai iubi, sau ai vrea să mă iubești, sau ți s-ar părea că mă iubești…

MADAME VINTILĂ: Ei bine…

ȘTEFAN: Ei bine, ți-aș spune nu!

MADAME VINTILĂ: De ce nu?

ȘTEFAN (simplu și ferm): Sunt în vacanță.

MADAME VINTILĂ: Nu ți se pare că abia acum începi să fii ridicul?

ȘTEFAN: Nu. Ridicol sunt mai demult. Acum încep să fiu clar. Asculta-mă. (Îi vorbește neted, bărbătește, fără brutalitate însă:) Jocul ăsta nu mă interesează. Aici, nu mă interesează E prea complicat. Scene, cuvinte cu subînțeles, zâmbete. De ce ai râs? De ce n-ai râs? Vino aici, du-te-ncolo, iubește-mă, nu mă iubi, de ce nu mă iubești?... Nu, nu și nu.

MADAME VINTILĂ (înțepată): Și încă o dată nu.

ȘTEFAN: Da. Și mea o dată nu. De foarte multe ori nu.. Fii ironică, dacă vrei, dar înțelege-mă dacă poți. E și asta o voluptate: să nu iubești. E mai simplu. E mai sigur.

MADAME VINTILĂ: Nu știu, zău, ce să cred despre dumneata.

ȘTEFAN: Crede că sunt un îngâmfat, un vanitos, un închipuit, un prost-crescut, un imbecil… crede toate astea și dă-mi mâna.

MADAME VINTILĂ (demnă, ridică din umeri, îi întoarce brusc spatele și urcă spre hol).

ȘTEFAN (o urmează): A, nu. Nu așa. Aici e ca la ping-pong. E fără supărare. Ai jucat și ai pierdut. Să ne strângem frumos mâna ca doi sportivi de treabă, și gata. Data viitoare câștigi dumneata.

MADAME VINTILĂ (aproape fără voie, îi dă mâna, fără convingere. El i-o strânge tare, băiețește, dar ea și-o retrage încurcată. Odată liberă, se-ndreaptă într-o doară spre măsuța din hol. Acolo zărește plicul, îl ia în mână, îl deschide, scoate o scrisoare afară și începe s-o citească).

ȘTEFAN (care a urmărit-o cu privirea): Vezi? Ai și câștigat.