Scena I

CORINA, ȘTEFAN.

CORINA (într-o rochie caldă de casă. Ștefan în pantaloni gri, pulover albastru, cu mâneci lungi și închis la gât. Ținuta lor arată o dimineață rece de munte. Corina, pe terasă, în stânga, pe un șezlong, aproape paralel cu rampa, privește afară, spre culise, într-un fel de reverie atentă ca și cum ar urmări ceva foarte important, ce se petrece acolo. În hol, comod instalat într-unul din fotoliile albe de nuiele, Ștefan citește o carte. La ridicarea cortinei, o clipă de tăcere prelungește această situație, care durează probabil mai de demult): Încă una…

ȘTEFAN: Ai spus ceva?

CORINA: A mai căzut încă una. E a șaptesprezecea. Ieri au fost unsprezece. Alaltăieri cinci.

ȘTEFAN: Vrei să le numeri pe toate?

CORINA: Aș vrea! Sunt așa de multe, că mi-ar trebui o eternitate… Ștefan!

ȘTEFAN (fără să-și întrerupă lectura): Daa…

CORINA: Pot să spun o prostie?

ȘTEFAN: Te rog. Nu te jena.

CORINA: Eu până acum nu văzusem niciodată cum cade o frunză. Credeam că se rupe și cade.

ȘTEFAN: Ai intuiții miraculoase, Corina. Închipuiește-ți că într-adevăr asta e singura metodă a frunzelor de a cădea: se rup și cad. Mă epatezi.

CORINA: Și tu mă epatezi, dragul meu. Prin ignoranță. Nu știi, nu bănuiești câte gesturi mărunte sunt într-o cădere de frunză… (Tăcere.) Optsprezece…

CORINA: Zic, optsprezece. A optsprezecea frunză de azi-dimineață.

ȘTEFAN: Corina!

CORINA (întrebare mormăită): Mmm?

ȘTEFAN: Te plictisești?

CORINA: Da, dragul meu. Mă plictisesc. Mi se întâmplă prima oară în viață — și e delicios.

ȘTEFAN: Eu te plictisesc?

CORINA: Da, dragul meu. Mă plictisești — și n-am să te uit niciodată din cauza asta… Hm! E curios poate: eu n-am cunoscut până acum decât numai oameni amuzanți. Tu ești primul care nu mă amuză.

ȘTEFAN: Mă flatezi, Corina.

CORINA: Nu, nu — sunt foarte sinceră. În prima zi când ne-am vorbit, țiu minte că mi-ai spus: „Eu sunt un tip terre-à-terre: plat”. Credeam că te lauzi, dar nu te lăudai. Ești într-adevăr foarte terre-à-terre, Ștefan. N-ai vervă. N-ai fantezie. Și taci. Taaci! Tu ești primul om din viața mea care tace.

ȘTEFAN: Sunt primul care te iubește, Corina.

CORINA; Poate că e totuna… Te ascult ore întregi cum taci. Ai tot felul de tăceri: vorbărețe, răstite, calme, somnoroase… De la tine am învățat și eu să tac. Nu găsești că fac progrese?

ȘTEFAN: În momentul ăsta, nu.

CORINA: Ai dreptate, acum nu. Am gust de vorbă, dar o să-mi treacă. De obicei însă, fii loial, Ștefan, și recunoaște: am învățat să tac. Mă mir și eu uneori când mă surprind tăcând. Nu mă recunosc. Mi se pare că ani de zile am trăit într-un vacarm, și că a încetat dedată. Era vacarmul meu personal, erau gesturile mele, pașii mei, mâinile mele, care se agitau… Eram plină de gesturi, ca un pom plin de vrăbii… 

ȘTEFAN: Dacă nu mă înșel, e o imagine.

CORINA: Da, dragul meu. Iartă-mă. N-am să mai fac. Dar lasă-mă s-o termin pe asta: tot am început-o. Ziceam: ca un pom plin de vrăbii Ai venit tu, le-ai speriat și s-au dus. Acuma, uite-mă aici, fără gesturi, fără vorbe… (Tăcere. Își duce mâna la ureche ca și cum ar asculta bătaia unui ceas de mână.) Îl auzi?

ȘTEFAN: Ce?

CORINA: Pulsul.

ȘTEFAN: Nu.

CORINA: Eu îl aud. E ciudat cum nu l-am auzit douăzeci și cinci de ani… Ș-acuma îl aud. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știam… Din câte voci mici e făcută o mare tăcere… Ștefan, tu le auzi?

ȘTEFAN: Ce să aud?

CORINA: Vocile.

ȘTEFAN: Una singură, Corina: pe a ta.

CORINA: Eu am mai multe, dragul meu. Abia aici le-am descoperit. Vocile mele interioare…

ȘTEFAN: Trebuie să fie un scandal când vorbesc toate-deodată…

CORINA: Nu. Se înțeleg destul de bine între ele… (Tăcere.) Nouăsprezece. A căzut a nouăsprezecea frunză.

ȘTEFAN: Înseamnă pe hârtie, să nu le uiți.

CORINA: Nouăsprezece într-o singură dimineață; nu e mult? Vine toamna. Mi se pare că a și venit. E o pată roșcată pe Hășmașul Mare. Ieri era mai palidă, azi-dimineață mai aprinsă… Septembrie…

ȘTEFAN: Încă nu.

CORINA: Ba da. Două zile, trei zile, și pe urmă… (Tăcere.)

ȘTEFAN (își închide cartea, se ridică de la locul lui, vine spre ea, se oprește lângă șezlongul ei, jumătate pas în urmă, îi pune ușor mâna pe umăr): Ce e cu tine?

CORINA (ridica din umeri, fără să-l privească): Știu eu? Septembrie..

ȘTEFAN: Cum te-ai schimbat, Corina! Ești tu fata pe care am întâlnit-o aici, pe terasa, acum douăzeci și… câte zile?

CORINA: Nu, le-am numărat. Mai târziu o să le vină și lor rândul. Acuma sunt ocupată cu frunzele. 

ȘTEFAN: Ești tu? Aveai un surâs scurt, bătăios. Unde e? Grava mea iubită!

CORINA: Mai spune odată.

ȘTEFAN: Ce?

CORINA: „Grava mea iubită”.

ȘTEFAN: Îți place?

CORINA: Mă surprinde. Nu credeam că voi putea fi o iubită gravă. (Încercând să glumească.) Nu era genul meu… gravul meu domn. Necunoscutul meu domn.

ȘTEFAN: Ce vrei să spui?

CORINA: Eu nu vreau să spun nimic. Cel mult aș vrea să întreb.

ȘTEFAN: Întreabă.

CORINA: Dar să nu râzi. (Se ridică de la locul ei: cu o foarte mare simplicitate, fără și sconteze niciun efect:) Ștefan, cine ești tu?

ȘTEFAN: Nu m-am prezentat?

CORINA: Te-am rugat să nu râzi. Cine ești? Ești un domn bun cu un șezlong și cu câteva manii simpatice de vacanță. Și pe urmă? Și mai departe? 

ȘTEFAN: Mai departe…

CORINA: Da. Știu cine ești în august. Dar în septembrie, cine ești?

ȘTEFAN: Ei bine, Corina, în septembrie și în octombrie, „mai departe”, cum zici tu…

CORINA: Ștefan.

ȘTEFAN: Da.

CORINA: Vrei să faci un lucru oribil.

ȘTEFAN (scurtă privire întrebătoare).

CORINA: Vrei să răspunzi.

ȘTEFAN: M-ai întrebat.

CORINA: N-am întrebat nimic.

ȘTEFAN: Corina…

CORINA: N-am întrebat nimic. Nu vreau să-mi spui nimic.

ȘTEFAN: Totuși…

CORWA: Te rog, Ștefan, te rog, taci. Tu, care știi să nu taci așa de bine, taci și de astă dată. Nu te întreb, nu-ți cer, nu vreau, nu mă interesează…

ȘTEFAN: Corina, ce înseamnă copilăria asta? Liniștește-te.

CORINA: Lasă-mă, te rog, lasă-mă. Sunt zăpăcită. Nu știu ce spun. Nu știu ce întreb. Nu întreb nimic. Lasă-mă singură, cinci minute, două minute. 

ȘTEFAN: Dar nu se poate. Dar trebuie să-mi explici. 

CORINA (aproape de lacrimi): Nu am nimic de explicat. Lasă-mă, îți spun, lasă-mă…