Scena II

ACEIAȘI, BOGOIU

Bogoiu a intrat de câteva secunde prin fund și a rămas acolo, tăcut, lângă perete, privind fără să înțeleagă ce se întâmplă. În momentul acesta îl zărește Corina.

CORINA (încercând să găsească un surâs, în enervarea de care treptat s-a lăsat cuprinsă): Uite, dacă nu mă lași, am să mă plâng căpitanului. Domnule Bogoiu! Căpitane! Domnul acesta e indiscret. Nu se mai poate plimba o femeie tânără pe covertă fără să fie acostată? Ce fel de vapor e ăsta?

BOGOIU (s-a apropiat. Simte că gluma acoperă un lucru destul de serios, totuși, sau tocmai de aceea, are tactul de a accentua gluma): Tinere, ce fel de purtări sunt astea?

ȘTEFAN (care preferă și el un moment de destindere): Domnule căpitan, te rog să crezi că nu am nicio vină.

BOGOIU: Las’, că știm noi. Nicio vină. N-o să-mi spui mie că duduia s-a legat de dumneata.

ȘTEFAN: Zău, domnule căpitan.

BOGOIU: Nimic. Te rog să fii la docul dumitale. Să nu mă silești să chem echipajul. (Ducându-l puțin de spate:) Hai, du-te-n cabină și lasă-ne singuri!

ȘTEFAN (o privește pe Corina lung): Ce copilă ești, Corina!

CORINA (surâs afectuos, trist, ușor cochet, cerând parcă iertare. Ștefan iese din scenă).