Scena VI

BOGOIU, ȘTEFAN

ȘTEFAN (nu înțelege strigătul lui Jeff. E mai mult decât supărat): Ce e cu el? Ce are?

BOGOIU (evaziv): Domnișoara Corina…

ȘTEFAN: Ei?

BOGOIU: Trebuia să meargă după masă cu el pe lac, și acuma… și acuma, cică nu mai merge.

ȘTEFAN: Foarte rău. De ce nu merge?

BOGOIU (încurcat): Fiindcă… (Apoi energic, ca și cum s-ar decide să spună tot:) Fiindcă… (Totuși nu îndrăznește.) Ei, da’ știu eu de ce nu mai merge?…

ȘTEFAN: Capricii. Capricii cu Jeff! I-am spus că nu se cochetează cu un copil ca el. Bietul băiat! (Pauză.) Nu știu ce e cu Corina. Nu înțeleg ce are. Ai văzut adineauri… Vorbeam foarte calm amândoi. Deodată, din senin lacrimi în ochi, palidă, gata să plângă… Nu o recunosc. Ea, care de obicei este așa de simplă, așa de deschisă… Dacă n-ai fi intrat dumneata nu știu ce ar fi făcut. Era într-un hal de nervi… Într-adins v-am lăsat împreună. I-ai vorbit?

BOGOIU (evaziv): Daa…

ȘTEFAN: Și?

BOGOIU (același joc): Dee…

ȘTEFAN: Cam puțin. Daa… Dee… Ce spune?

BOGOIU (ridică din umeri): Hm!

ȘTEFAN: Și altceva?

BOGOIU (deodată devenit solemn): Dragul meu… Vezi… Viața… Înțelegi…

ȘTEFAN (îl privește atent căutând să descifreze încurcătura lui): Nu înțeleg.

BOGOIU: Nici eu.

ȘTEFAN: Domnule Bogoiu… Explică-mi.

BOGOIU: Da’ mai lăsați-mă, pentru Dumnezeu, mai lăsați-mă. Da’ ce vină am eu? Da’ cine sunt eu? Pe toate, să le explic. Pe toți să-i consolez. Da’ mie cine-mi explică? Și pe mine cine mă consolează?

ȘTEFAN (se duce hotărât spre el și-l întreabă aproape răstit): S-a întâmplat ceva?

BOGQIU: Da. S-a întâmplat.

ȘTEFAN: Ce?

BOGOIU (pornit să descopere tot): S-a întâmplat… S-a întâmplat că… (Se întrerupe iar. Hotărât, nu are destul curaj. Tace o clipă; pe urmă, coborând glasul:) Nu s-a întâmplat nimic.

ȘTEFAN (renunță „să mai ancheteze”. E enervat, face câțiva pași prin hol): Bună zi, n-am ce spune. Ați visat rău. Corina, Jeff, dumneata… V-ați molipsit unul de la altul… Pensiunea Weber mi se pare că se duce. Vaporul dumitale se scufundă…

BOGOIU (descurajat): Crezi că eu vreau?

ȘTEFAN: Nu știu ce vrei și nici nu mă interesează. Văd ce vorbești și mi-e de-ajuns. (E lângă șezlongul lui. Bate cu degetul în speteaza lui de lemn, cum ar bate pe un om pe umăr.) Mi se pare că o să mă întorc la ăsta. E mai sigur… și n-are mistere… și nu se enervează.