Scena VII

Aceiași, CORINA

CORINA (coboară scara din fund. Are într-o mână câteva cravate. Bogoiu și Ștefan o privesc, fără să-i vorbească. Ea vine spre Bogoiu și-i întinde cravatele): Cravatele, domnule Bogoiu.

BOGOIU (uluit): Dumneata le aveai?!

CORINA: Eu.

BOGOIU (arătându-l pe Ștefan): Și eu îl bănuiam pe el.

CORINA: Mă ierți?

BOGOIU: Acum…

CORINA: Erau în odaia mea. Le și uitasem. Am dat de ele adineauri făcându-mi valiza.

ȘTEFAN (întreabă aproape cu indiferență, căci nu știe ce se întâmplă): Ce valiză?

CORINA (către Bogoiu): Nu i-ai spus?

BOGOIU (teribil încurcat): Eu…

ȘTEFAN: Ce valiză, Corina? (O privește întrebător, ea își îndreaptă de asemenea ochii asupra lui, dar nu-i suportă privirea și înclină ușor capul, eschivându-se.)

BOGOIU (care se simte de prisos, se îndreaptă spre ușa din fund, cu cravatele în mână, mergând de-a-ndărătelea, neștiind cum să dispară mai neobservat): Eu… înțelegi… vezi… (Iese din scenă.)