SCENA II

ACEIAȘI, BĂIATUL CU CAFELE

BĂIATUL: Bună dimineața! (Uitându-se spre boxă:) Dom’ Ștefănescu a venit?

NIȚĂ: N-a venit încă. Dar poți să-i lași cafeluța. Acu trebuie să pice și dumnealui.

BĂIATUL: Numa’ să nu se răcească.

VOICU: Ad-o ’ncoa.

BĂIATUL: Ați zis ceva?

VOICU: Dă-mi mie cafeaua și-aduci alta lui dom’ Ștefănescu.

BĂIATUL: Coane, vă rog să nu vă supărați, da’ nu se mai poate.

VOICU: De ce?

BĂIATUL: Păi, făceți și dumneavoastră socoteala, zău așa. (Scoate un carnet din buzunar și-l răsfoiește până dă de „contul” lui Voicu.) Douăzeci și șapte de cafeluțe, nouă marghilomane, paisprezece dulcețuri de trandafir duble, un șerbet de zahăr ars, că ziceați că e tare și-mi rupeți picioarele dacă mă mai prindeți cu el, douăzeci și două de ceaiuri și un pachet de „Regale”. Nu mai pot nici eu, coane, zău așa. Nu mai pot pă credit.

VOICU: Bine mă, neisprăvitule, tocmai azi te găsiși și tu să nu mai poți? Tocmai azi, când se plătesc chenzinele?

BĂIATUL: Lasă, coane, cunoaștem bancul acesta. S-a-nvechit. Când s-or plăti chenzinele aicea, o să scoateți drapelul.