SCENA III

ACEIAȘI, PROFESORUL ANDRONIC

ANDRONIC (intră cu pălăria în mână, timid, privind cu curiozitate în toate părțile, ca și cum și-ar căuta drumul și ar cere scuze): Scuzați, vă rog… aș vrea să întreb… aș vrea să știu…

NIȚĂ: Ce doriți dumneavoastră?

ANDRONIC: Mă rog… ziarul „Deșteptarea”…

NIȚĂ: Aicea-i.

ANDRONIC: În cazul acesta… aș vrea — cum să vă spun eu?... aș vrea…

VOICU: Aveți vrun anunț? A doua ușă pe dreapta. La administrație.

ANDRONIC (venind spre Voicu, pe care abia acum îl vede): Îmi dați voie să mă prezint: Andronic. Profesorul Andronic. Profesor de istorie.

VOICU: Pare bine. (Îi strânge, fără prea mare chef, mâna întinsă. Pe urmă, oarecum jenat de extrema politețe a tipului, își scoate pălăria din cap și o pune pe masă.)

ANDRONIC: Vedeți, eu am scris un articol.

VOICU: Și vreți să-l publicați?

ANDRINIC: Nu. Dimpotrivă. Aș vrea… aș fi vrut să nu-l public.

VOICU: Păi nu e obligatoriu.

ANDRONIC: Da, dar acum e prea târziu.

VOICU: De ce?

ANDRONIC: Fiindcă s-a publicat.

VOICU: Unde?

ANDRONIC: Aici.

VOICU: Aici la noi?

ANDRONIC: Da. În „Deșteptarea”.

VOICU: Mai demult?

ANDRONIC: Nu. Azi-dimineață. Da, da, chiar azi-dimineață. În foileton. (Scoate gazeta din buzunar, o despăturește și arată cu degetul.)

VOICU (cu oarecare mirare): Uite, dom’le! P-ăsta nici nu-l văzusem. (Citind titlul:) Alexandru cel Mare în Media de Alexandru Andronic.

ANDRONIC: Eu sunt…

VOICU: Alexandru cel Mare?

ANDRONIC: Nu. Alexandru Andronic. Autorul.

VOICU: Și ce poftiți? 

ANDRONIC: Aș vrea să vorbesc cu domnul director.

VOICU: Cu domnul director? Și eu aș vrea.

ANDRONIC: Nu vine?

VOICU: Ba da. Se-ntâmplă să și vină… Uneori. La zile mari. Când i se năzare. 

ANDRONIC: Totuși, vedeți… eu… ar trebui… E o chestiune care…

VOICU: E ceva grav? 

ANDRONIC: Foarte grav. Pot chiar spune, de extremă importanță.

VOICU: Atunci, știu eu?… să vorbiți cu secretarul de redacție, cu domnul Ștefănescu.

ANDRONIC: E aici?

VOICU: Încă nu. Dar trebuie să vină.

ANDRONIC: Să aștept. 

NIȚĂ: Pe culoar, la stânga, în sala de așteptare.

VOICU: Sau și mai bine… dacă sunteți grăbit, mai faceți dumneavoastră un tur, două, pe stradă și reveniți.

ANDRONIC: Mai bine așa. Tot am de făcut o târguială jos la librărie. Mă duc și mă-ntorc. Am onoarea să vă salut. (Se depărtează, se oprește, se întoarce din nou spre Voicu.) Da, da. Mă întorc.

VOICU (îl privește cum se depărtează, dar când a ajuns aproape de ieșire, îl oprește brusc, fulgerat de o idee): Nu cumva… nu cumva ați venit pentru onorar?

ANDRONIC: Care onorar?

VOICU: Onorariul pentru colaborare. Plata foiletonului!

ANDRONIC: Se plătește?

VOICU: Mai e vorbă? Dacă pentru asta ați venit, nu mai e nevoie să vă deranjați. Lăsați-ne adresa, și vă trimitem noi acasă cu omul de serviciu.

ANDRONIC: La drept vorbind, eu am venit pentru altceva. Pentru cu totul altceva.

VOICU: În sfârșit, mare lucru n-o să fie. Dar, oricum, o mie, două mii…

ANDRONIC: N-aș vrea să credeți… E mai ales o chestiune de principiu… Eu…

VOICU (atacând direct): Uite ce, domnule profesor. Ca să nu vă mai pierdeți vremea cu formalitățile: lăsați aici o sută de lei pentru timbre, impozit și celelalte angarale, și când veniți înapoi, vă prezentați la ghișeu și încasați banii.

ANDRONIC (nebănuitor, dar timid, căutându-și portofelul): Credeți că…

VOICU: Dacă vă spun eu……

ANDRONIC (a găsit o monedă de o sută și i-o întinde): Sunteți prea amabil. Vă mulțumesc. Mă-ntorc eu. Am onoarea. (Iese.)