SCENA XII

ANDRONIC, ȘTEFANESCU, POMPILIAN

ANDRONIC (după ce a intrat în boxă și a așteptat o clipă să fie remarcat): Bună ziua.

ȘTEFĂNESCU (fără să ridice capul din hârtii): Da.

ANDRONIC: Îmi dați voie să mă prezint. Numele meu este Andronic.

ȘTEFĂNESCU (același joc): Da… (După o trecere de moment, ca și cum abia ar fi auzit numele rostit:)Cum ați spus?

ANDRONIC: Andronic.

STEFĂNESCU: Andronic, cu… (Face un gest cu mâna arătând spre gazetă.)

ANDRONIC: Da.

ȘTEFĂNESCU: Luați loc, vă rog. Cu ce vă pot servi?

ANDRONIC: Vedeți, domnule...

ȘTEFĂNESCU: Ștefănescu…

ANDRONIC: Vedeți, domnule Ștefănescu, eu nu am plăcerea… vreau să spun nu am obișnuința… să citesc ziarul dumneavoastră… de altfel, în genere nu citesc ziare… 

ȘTEFĂNESCU: Foarte hirte.

ANDRONIC: Mă rog?

ȘTEFĂNESCU: Foarte bine că nu citiți ziare. Nici eu nu le-aș citi, dacă aș putea. Mă obligă meseria.

ANDRONIC: Totuși… din întâmplare… mi s-a arătat în ziarul de astăzi un articol, semnat cu numele meu.

ȘTEFĂNESCU: Despre Alexandru cel Mare. 

ANDRONIC: Întocmai. E un articol ce trebuia să apară într-o publicațiune de specialitate: „Reviste de istorie antică”. Nu-mi explic, nu înțeleg cum a ajuns aici.

ȘTEFĂNESCU: Nici eu nu-mi explic prea bine. Dar a ajuns.

ANDRONIC: Din nefericire.

ȘTEFĂNESCU: De ce „din nefericire”? E compromițător?

ANDRONIC: Nu. Vă rog să nu mă Înțelegeți greșit. Dar… vedeți… e un articol de știință… și e oarecum nepotrivit… nelalocul lui într-o gazetă zilnică de informație, de politică…

STEFĂNESCU: Și de scandal.

ANDRONIC: N-am vrut să spun asta.

ȘTEFĂNESCU: Dar ați fi putut spune. Și n-ați fi greșit prea mult…

ANDRONIC: În sfârșit… recunosc că mi-e penibil... da, penibil… ca articolul meu, care aduce o contribuție, îndrăznesc să spun, absolut nouă… poate epocală… la istoria lui Alexandru cel Mare… cel puțin într-un capitol al acestei istorii… să apară… așa cum a apărut. E penibil și poate chiar, în anumit fel, primejdios.

STEFĂNESCU: Primejdios?

ANDRONIC: Vedeți… eu sunt… poate știți… sau în sfârșit n-aveți cum ști… eu sunt conferențiar la facultatea de Litere… Catedra de istorie — istorie antică — este de câtva timp vacanță… S-ar putea crede, s-ar putea insinua că, publicând acest articol într-un cotidian, am încercat să provoc anumită rumoare în jurul numelui meu, în afară de cercurile universitare. E un procedeu neacademic, un procedeu neștiințific. Înțelegeți?

ȘTEFĂNESCU: Drept să spun, nu. Dar chiar dacă aș înțelege, de vreme ce articolul a apărut, nu văd ce mai putem face.

ANDRONIC: Mă rog, acest articol a fost publicat din eroare?

ȘTEFĂNESCU: Da. 

ANDRONIC: Ei bine, nu s-ar putea da o dezmințire?

ȘTEFĂNESCU: Greu. O gazetă nu-și dă singură dezmințiri.

ANDRONIC: Vreți să spuneți că ar trebui să mă adresez altui ziar?

ȘTEFĂNESCU: Doamne ferește! În niciun caz. La urma urmelor, ce ați putea spune în acea dezmințire? „Domnul Alexandru Andronic, confereați universitar, aduce la cunoștința publicului că nu este una și aceeași persoană cu domnul Alexandru Andronic autorul articolului din «Deșteptarea»”.

ANDRONIC: Nu. Ar fi de ajuns să spun că acel articol a apărut în „Deșteptarea” fără consimțământul meu, că a apărut dintr-o eroare regretabilă. 

ȘTEFĂNESCU: Regretabilă pentru cine? Nu cumva pentru ziarul „Deșteptarea” și pentru cititorii săi, (umflând tonul) care din această eroare au fost obligați să citească un articol lung, plicticos, prost scris, un articol plin de neadevăruri, teorii false și aberații, un articol care…

ANDRONIC: Dumneavoastră ați citit articolul? 

ȘTEFĂNESCU: Nu.

ANDRONIC: Atunci cum puteți afirma?… 

ȘTEFĂNESCU: Nu afirm nimic. Vă arăt doar în ce mod s-ar putea să răspundem, în ce mod s-ar putea să fim siliți a răspunde. Nu, nu, domnule profesor, ascultați-mă pe mine: toată chestia n-are nicio importanță. S-o lăsăm așa cum este. 

ANDRONIC: Nicio importanță? Dar e tipărit! 

ȘTEFĂNESCU (cu dispreț): Tipărit! (Cu oarecare amărăciune sceptică, blazată:) O gazetă trăiește o zi. Mai puțin decât atât. O dimineață, o oră. O gazetă moare cinci minute după ce a fost citită. 

ANPRONIC: Totuși, mie mi se pare că un cuvânt tipărit…

ȘTEFĂNESCU: Pentru că n-ați trăit, ca mine, treizeci de ani în redacții și tipografii. Pentru că n-aveți, ca mine, mâinile pline de cerneală. Pentru că n-veți, ca mine, un uruit continuu de rotative în urechi. Pentru că n-ați văzut, ca mine, pierzându-se în neant milioane de tone de hârtie tipărită. Mâine dimineață, astă-seară, nu va fi un om în București, în România, pe globul pământesc un singur om care să știe, care să țină minte că profesorul Andronic a publicat un articol fără să vrea într-o gazetă care l-a tipărit fără să știe. (Sună telefonul. Ștefănescu a ridicat receptorul și vorbește aproape fără tranziție:) Da… Încă nu… Pagina doua, titlu pe trei coloane, bloc și aldine… Un singur clișeu… Merge numai la capitală. Încă nu… Da… (Închide telefonul.) Pompilian! Grăbește cursivul. Îi cere de la tipografie.

POMPILIAN (mai mult pentru el): Fir-ar al dracului de cursiv!

ANDRONIC: Mi se pare că vă deranjez.

ȘTEFĂNESCU: Sincer vorbind, da. E ora la care facem gazeta. Gazeta de mâine. Pentru că cea de azi, pentru noi (gest cu mâinile) a murit.

ANDRONIC: Nu s-ar putea ca în numărul de mâine să puneți, cel puțin, o erată?

ȘTEFĂNESCU: O erată: De ce?

ANDRONIC: Pentru că, vedeți, articolul meu e plin de greșeli de tipar.

ȘTEFĂNESCU: Toată gazeta e plină de greșeli de tipar!

ANDRONIC: Dar în cazul meu e un articol de știință. Sunt denumiri geografice, sunt date istorice. Nu mai înțelege nimeni nimic.

ȘTEFĂNESCU: Nici nu trebuie.

ANDRONIC: Dați-mi voie să vă arăt. Sunt fraze fără sens. Bunăoară, bunăoară aici. (Citește:) „Vom arăta altă dată și păstrăm în acest scop probe pe care preferăm a nu le destăinui pentru moment — pe ce se întemeiază convingerea noastră că de la Prophtasia la Kabul, itinerariul eroului nostru a cunoscut faze insuficient studiate până azi și care ar merita să fie aduse la lumină.” Ei bine, în loc de Prophtasia știți ce a apărut? În loc de Kabul știți ce a ieșit?

ȘTEFĂNESCU (ridică receptorul telefonului, care sună din nou): Da!… Încă nu… Bine, bine… (Răcnind:) Bine! (Închizând telefonul:) Termină, Pompilian, termină odată, că mă-nnebunește tipografia!

POMPILIAN: Vine, vine!

ȘTEFĂNESCU (către Andronic, expeditiv): Domnule profesor, dacă vreți erată, fie și erată. Treceți dincolo, la o masă, scrieți pe o bucată de hârtie și mi-o aduceți.

ANDRONIC: O am aici. (Scoate din buzunar o hârtie.)

E gata scrisă.

ȘTEFĂNESCU: Cu atât mai bine. (Îi ia hârtia din mână și o pune pe birou, într-un colț.)

ANDRONIC: Aș mai avea multe de spus…

ȘTEFĂNESCU: Dar nu acum.

ANDRONIC: Sigur, nu acum… (Se pregătește să plece.)

Însă în ce privește onorariul…

ȘTEFĂNESCU: Ce onorar?

ANDRONIC: Era un tânăr adineauri aici… zicea că se ocupă el…

ȘTEFĂNESCU: Ce tânăr? Ce onorar? (Sună telefonul. Ridică receptorul.) Da… Agopian?… Care Agopian? La administrație, nu aici. (Închide telefonul.) Dobitoc.

ANDRONIC (intimidat de enervarea lui Ștefănescu): Eu vă las. Am onoarea… (Iese.)