SCENA XVIII

ȘTEFĂNESCU, MAGDA

MAGDA: Înainte de plec, mai pot pune o întrebare?

ȘTEFĂNESCU (potolit între timp): Scurtă.

MAGDA: Chiar dacă e indiscretă?

ȘTEFĂNESCU: Dacă e scurtă, nu e indiscretă.

MAGDA: Despre ce e vorba în articolul acestui domn… Pompilian?

ȘTEFANESCU: Despre un om pontic. Brănescu de la Instrucție.

MAGDA: Îl laudă sau îl atacă?

ȘTEFANESCU: Îl atacă. Ba nu, îl laudă.

MAGDA: Totuna. Îl laudă, îl atacă, oricum, n-are nicio importanță. Crezi într-adevăr că Brănescu e mai interesant decât Alexandru cel Mare? Crezi că toată gazeta asta, cu toți oamenii ei, cu Brănescu, cu Pompilian, cu dumneata, există? Există într-adevăr? Crezi că sunteți mai adevărați, mai vii, crezi că sunteți mai frumoși decât Alexandra cel Mare?... (Un moment a rămas pe gânduri; pe urmă, brusc:) Bună ziua, domnule! (Iese din boxă.)

ȘTEFANESCU (puțin intrigat): Domnișoară! (Magda nu întoarce capul. Se îndreaptă liniștită spre ușa de ieșire din stânga. El se ridică de la birou și din boxei o mai strigă o dată:) Domnișoară! 

MAGDA (se oprește, se întoarce): Ce s-a întâmplat?

ȘTEFĂNESCU: Domnișoară… (Se apropie de ea.) La urma urmelor, ce-ți pasă dumitale de Alexandru cel Mare?

MAGDA (simplu): Îl cunosc.

ȘTEFĂNESCU: Pe cine?

MAGDA: Pe Alexandru cel Mare. (Cu gravitate, cu ușoară emoție:) Îl cunosc. Îl știu. L-am văzut. Uneori îl văd. 

ȘTEFĂNESCU (nedumerit, îngrijorat): Nu înțeleg.

MAGDA: Sigur că nu înțelegi. Dar eu, sunt clipe când îl văd foarte bine. Aș putea să-i vorbesc… Uite! Suntem în iunie (schimbare de voce), 2, 3, 4 iunie 323. Nopți grele de vară în Asia. Corturile ard încă de soarele zilei. Patruzeci de mii de oameni dorm încinși, cu spada în mină, cu scutul la căpătâi. Un singur om veghează, sub stele albe, și printre stele, steaua lui, care încă n-a căzut. Are treizeci și trei de ani. A cucerit jumătate de planetă și are mâinile pure. Mâini albe, lungi, tinere. În zori, va face un semn și cei patruzeci de mii de oameni se vor pune din nou în mișcare, să cuprindă cu armele cât pământ a rămas. În zori! Dar e încă noapte. Și steaua lui, care n-a căzut, va cădea. Apropie-te de el. Mâinile lui ard… Fruntea e caldă… Buzele sunt palide…

ȘTEFĂNESCU (foarte îngrijorat): Domnișoară, poate ți-e rău…

MAGDA (continuă încă un moment reveria începută, și pe urma izbucnește în râs － râs tânăr, sincer): Te-am speriat.

ȘTEFĂNESCU (sever): Dumneata… dacă ai fi fata mra, nu te-aș lăsa să umbli pe stradă, cu capul în nori.

MAGDA: Dar nu sunt. Și nici nu vreau. Dumneata, întoarce-te la faptele dumitale diverse. Eu plec… cu Alexandru cel Mare. (Iese prin stânga, râzând ușor, copilărește, fericită.)