SCENA XIX

ȘTEFĂNESCU, apoi DIRECTORUL

Ștefănescu rămâne singur în scenă, privind lung după fata care a ieșit. Telefonul din boxă sună, dar el nu aude. Face câțiva pași spre planul I al scenei, încet, îngândurat. Când ajunge la ușa boxei, se oprește în prag, rezemat cu spatele de boxă. Telefonul sună mereu. În momentul acesta intră Directorul, din cabinetul lui, cu un manuscris în mână. Sa apropie de Ștefănescu, care nu-l aude.

DIRECTORUL (lovindu-l ușor pe umăr): Ce-i cu dumneata?

ȘTEFĂNESCU (indiferent): Nimic.

DIRECTORUL (arătând cu capul spre telefonul care sună mereu): Nu răspunzi?

ȘTEFĂNESCU (într-o doară): Ba da. (Intră fără precipitarea obișnuită în boxă și ridică receptorul.) Da… Eu… Nu… (Bruscă ridicare de voce:) Am zis: nu! Schimbă! Schimbă tot. (A revenit la stilul normal, a reintrat în funcțiune.) Ridici cursivul cu un vingalac… șase-șaptele… în pagina doua… Da… (Închide telefonul, se așază la masă, pe urmă, către Director:) Ai terminat caseta?

DIRECTORUL (dându-i manuscrisul): Uite-o. Ce zici, n-ar merge editorial?

ȘTEFĂNESCU (răsfoind foile manuscrisului): Cam scurt pentru editorial.

DIRECTORUL: Mai rărești rândurile.

STEFĂNESCU: Să-ncercăm. Semnezi?

DIRECTORUL (blazat): Cu inițiale. E de ajuns.

ȘTEFĂNESCU: Ba, uneori, prea mult. (Continuă să lucreze în tăcere.)

DIRECTORUL (și-a aprins o țigară și se așază pe un colț de masă; după un timp): M-am uitat prin gazetă.

Moartă. N-are nimic. Nimic.

ȘTEFĂNESCU: Ce să-i fac? O scriu eu?

DIRECTORUL: Știri vechi. Reportaje răsuflate. Articole idioate… Ai văzut articolul lui Grigoriu?

ȘTEFĂNESCU: E un om subțire. Și are idei.

DIRECTORUL: Mie nu-mi trebuie oameni subțiri. Și 

n-am ce face cu ideile lor. (Ironic:) Idei! Ideile omoară o gazetă.

ȘTEFĂNESCU: Nu pe a noastră, în orice caz.

DIRECTORUL: A noastră! Gazeta noastră e o porcărie.

ȘTEFĂNESCU: Mai mare chiar decât crezi. Dar ce să fac cu o redacție neplătită de trei luni? Oamenii nu mai pot.

DIRECTORUL: Las’, că se aranjează ei. Nu-l plâng eu pe Pompilian.

ȘTEFĂNESCU: Pe Pompilian, nu. Dar pe Voicu, dar pe Grigoriu?

DIRECTORUL: Se învârtesc.

ȘTEFĂNESCU: Și dacă nu pot să se „învârtească”? Și dacă nu se pricep?

DIRECTORUL: Foarte râu. Eu ce să le fac? Eu închid ochii. Restul e treaba lor. Să mai ciupească și ei, de ici, de colo…

ȘTEFĂNESCU: Bună școală, n-am ce zice.

DIRECTORUL: Nu suntem aici într-un pension de fete. Suntem într-o redacție. 

ȘTEFĂNESCU: Și încă ce redacție!

DIRECTORUL: Să lăsăm gluma. Așa nu mai merge.

ȘTEFĂNESCU: Ba, deocamdată, de bine de rău, mai merge. Dar mă întreb cât timp. Uite, zincografia nu mai vrea să lucreze. Și azi mi-au oprit patru clișee. Vor bani.

DIRECTORUL: Canalii.

ȘTEFĂNESCU: Mai grav e cu tipografia. Mă tem că ne lasă.

DIRECTORUL: Alte canalii.

ȘTEFĂNESCU: Ne trebuie bani.

DIRECTORUL: Nu, Ștefănescule, ne trebuie altceva. Ne trebuie o lovitură. O lovitură, înțelegi? Ceva tare, tare. Ceva senzațional.

ȘTEFĂNESCU: O bombă.

DIRECTORUL: Da. O bombă. Un scandal. O crimă. 

ȘTEFĂNESCU: Crimele nu rentează. Sunt în toate gazetele.

DIRECTORUL: Poate că ai dreptate. În orice caz, un scandal. Ceva care să răsune, să aducă cititori, să ridice tirajul.

ȘTEFĂNESCU (ridică receptorul telefonului, care din nou sună): Da… (Strigând:) Cum?… De ce?… Ei, drăcia dracului… (Trântește receptorul și închide furios telefonul.) Lua-v-ar dracul cu tipografie cu tot!

DIRECTORUL: Ce s-a întâmplat?

ȘTEFĂNESCU: Mi-au încurcat toată paginația. Una spun eu, alta fac ei. Iar o să iasă o halima. 

DIRECTORUL: De ce nu te duci până jos, în atelier? Mai scutură-i puțin..

ȘTEFĂNESCU: M-aș duce, dar n-am pe cine să las aici. Te pomenești că sună provincia între timp.

DIRECTORUL: Rămân eu… dacă nu stai mult.

ȘTEFĂNESCU: În cinci minute sunt înapoi. (Strânge de pe masă oarecare hârtii, șpalturi, manuscrise și pleacă cu ele.)

DIRECTORUL: Și gândește-te la ce ți-am spus. O lovitură. Ne trebuie o lovitură.