SCENA XXI

DIRECTORUL, BUCȘAN

DIRECTORUL (ieșind în întâmpinarea lui Bucșan, care intră prin stânga): Coane Griguță! Dumneata la noi? Ce surpriză! Dar de ce te-ai deranjat? De ce nu mi-ai dat un telefon? Veneam eu.

BUCȘAN (cincizeci de ani. Eleganță sobră, precisă. Răceală neafectată): Așteptai un telefon? De la mine?

DIRECTORUL: Daa… Eu, totdeauna aștept.

BUCȘAN: Totdeauna — și mai ales astăzi?

DIRECTORUL: De ce „mai ales”?

BUCȘAN: Ascultă! Să vorbim limpede.

DIRECTORUL: Să vorbim — dar nu aici. Vino la mine, în birou. (Gest cu mâna spre biroul direcției.)

BUCȘAN: Nu, Prefer aici. E mai sigur. (Privește de jur împrejur.) Sunt mai multe ieșiri. Și pe urmă, sper să nu fie mult de vorbă. Ia spune-mi: cât vrei?

DIRECTORUL: Cât mai mult. Dar pentru ce?

BUCȘAN: Pentru infamia de azi.

DIRECTORUL (după un moment de gândire): Care din ele?

BUCȘAN: Sunt mai multe?

DIRECTORUL: Niciodată una singură. Deviza mea.

BUCȘAN: Și a gazetei dumitale…

DIRECTORUL: Da. În fiecare zi, mai multe infamii, cât mai multe cu putință. Numai că în momentul de față nu știu exact la care din ele te referi.

BUCȘAN: Cinic — ai?

DIRECTORUL: Nu. Surprins. Sincer surprins. Nu știu despre ce e vorba…

BUCȘAN: E în gazeta dumitale de astăzi un articol foarte interesant.

DIRECTORUL: Imposibil!

BUCȘAN: Ba da, ba da…

DIRECTORUL: Serios? Mă flatezi, coane Griguță. Mă flatezi, dar nu cred.

BUCȘAN (cu ironie): Poate n-ai citit.

DIRECTORUL: Ba, din întâmplare, azi am citit. De la cap la altul. (Ia de pe masa lui Voicu un număr din „Deșteptarea” și îl ține în mână, privindu-l.) Opt pagini de prostii și vechituri.

BUCȘAN: Iar între aceste prostii și vechituri, bine camuflat, un mare șantaj.

DIRECTORUL (râde): Cum exagerezi, coane Griguță! Un mare șantaj! Cel mult câteva mici găinării. Îmi cunosc gazeta și îmi cunosc oamenii. Nu e nici unul între ei capabil de un mare șantaj.

BUCȘAN: Dar dumneata ești capabil!

DIRECTORUL: Da, când îmi dau osteneala.

BUCȘAN: Și ți-ai dat-o.

DIRECTORUL: Coane Griguță, nu vrei să-mi explici?

BUCȘAN: Ba da. Tocmai de aceea am venit. Ascultă-mă: mie îmi plac corsarii. Când mă atacă din față. Mă supără doar când îmi sar din spate. Vreau să vorbim sincer: ca între bandiți. Ca între doi bandiți onorabili. Spune: ce vrei? cât vrei?

DIRECTORUL: Ești brutal.

BUCȘAN: Sunt grăbit.

DIRECTORUL: Și rău informat. Ca toți oamenii grăbiți. Habar n-am la ce faci aluzie. Poate… poate la afacerea Canin.

BUCȘAN: Și la afacerea Canin.

DIRECTORUL: Ei bine, îți dau cuvântul meu de onoare că până aseară n-am știut că ești amestecat în ea. Nu știam că e afacerea dumitale. Știam că faci petrol, știam că faci metalurgie, nu știam că lucrezi în cereale.

BUCȘAN: Dar ai aflat… la timp.

DIRECTORUL: Aseară. Și îndată ce am aflat, am dat ordin să se scoată din gazetă orice aluzie, cât de vagă, în chestia cerealelor. Era un întreg articol despre prețul ovăzului, și s-a scos din pagină.

BUCȘAN: Din pura generozitate.

DIRECTORUL: Nu. Din calcul. Știam, bănuiam, că ți-ar fi agreabil ca timp de zece-cincisprezece zile să nu se prea vorbească despre afacerea asta. Cel puțin până la încheierea definitiva a contractelor. Și mai știam că dacă voi veni să te vizitez, să zicem poimâine, voi găsi la dumneata oarecare înțelegere.

BUCȘAN: Și oarecare bani.

DIRECTORUL: Văd că-ți plac expresiile triviale. Da. Fie: oarecare bani. Știam ca n-o să-mi faci dificultăți.

BUCȘAN: Dar ca să fii mai sigur, ai preferat să ameninți.

DIRECTORUL: Nu.

BUCȘAN: Ba da. Să ameninți, să strângi documente. Să le închizi în sertarul dumitale. Și să insinuezi că ești gata să le publici… altă dată. Vechiul sistem de șantaj: altă dată.

DIRECTORUL: Coane Griguță, iartă-mă; nu știi ce vorbești.

BUCȘAN: Se poate. Dar știu să citesc. (Îi smulge ziarul din mână, îl deschide grăbit, caută ceva, și pe urmă i-l viră sub ochi.) Asta ce e?

DIRECTORUL: Alexandru cel Mare în Media. (După o secundă:) Ce ai dumneata comun cu Alexandru cel Mare?

BUCȘAN: Multe. Dacă citești printre rânduri. Ascultă! (Citind:) „Alexandru cel Mare așteaptă încă un an pentru a da o nouă lovitură, și aceasta nu pentru că spiritul său de aventură nu-l împinge mai departe, ci pentru că se lovește acum de problema gravă a cerealelor. El trebuie să hrănească importante efective de cavalerie, și chiar dacă ar izbuti să organizeze un monopol al ovăzului…” (Ridică ochii din ziar.) Un monopol al ovăzului — nu e clar?

DIRECTORUL: Vrei să spui că-i o aluzie la afacerea Carun?

BUCȘAN: Aluzie? Nu. Atac direct. Ascultă mai departe. (Citește subliniind fiecare intenție:) „Vom arăta altă dată — vezi, altă dată — și păstrăm în acest scop probe pe care preferăm a nu le destăinui pentru moment — evident că preferi! — pe ce se întemeiază convingerea noastră — sigur! convingerea! ești un om de convingeri dumneata!... — că între Protar și Carun itinerariul eroului nostru a cunoscut faze insuficient studiate (pronunțând cuvânt cu cuvânt) și care ar merita să fie aduse la lumină”. E clar, nu? (Aruncă gazeta pe masă.) Plătește sau aduc la lumină.

DIRECTORUL (a ascultat tot timpul nedumerit, dar calm. Ia gazeta în mână și se uită cu atenție la articolul citit): E o prostie. O confuzie. O eroare.

BUCȘAN: E ceva mai simplu: un șantaj.

DIRECTORUL: Nu înțeleg nimic.

BUCȘAN: Ba eu înțeleg tot. Sau, ca să fiu drept, e un lucru pe care nici eu nu-l înțeleg. De unde ai dumneata informații asupra afacerii Protar?

DIRECTORUL: Protar? Ce-i aia?

BUCȘAN: O publici în gazetă, și pe urmă mă-ntrebi pe mine ce-i aia? Proiectul e în cartoanele mele de un an. Credeam că nu-l știe nimeni. Văd că m-am înșelat. Tocmai de aceea am venit să te întreb: Ce știi? Cât știi? Și cât vrei pentru ceea ce știi?

DIRECTORUL: Coane Griguță, de vrut aș vrea mult, dar nu știu nimic.

BUCȘAN: Prin urmare, refuzi.

DIRECTORUL: Refuz să înțeleg. Refuz să cred. Am impresia că-ți bați joc de mine. Îmi arăți un articol idiot, un foileton de istorie — Alexandru cel Mare! — scris dracu știe de cine… (Ia gazeta în mână și se uită la semnătura foiletonului.) Alexandru Andronic! Cine o mai fi și ăsta…

BUCȘAN: Nu știi cine e?

DIRECTORUL: Nu.

BUCȘAN: Nu-l cunoști?

DIRECTORUL: Nu.

BUCȘAN: Joci tare. Joci mai tare decât credeam. Dar greșești, te previn. Eu știu să lupt.

DIRECTORUL: Coane Griguță…

BUCȘAN: Am terminat, pentru azi. Te sfătuiesc să te gândești bine la ce faci. Mă găsești mâine dimineață la nouă, la birou. Poate te răzgândești între timp și n-ar fi rău — crede-mă pe mine.

DIRECTORUL: La urma urmelor… poate că ai dreptate… poate… cine știe?... poate că mă răzgândesc…

(Bucșan iese repede prin stânga, fără să salute.)