SCENA II

MAGDA, ANA, DIRECTORUL

DIRECTORUL: Domnul profesor Andronic?... 

ANA (care vine în urma lui, cam contrariată de năvălire): Păi nu vă spusei că nu-i acasă? 

DIRECTORUL (cu o înclinare spre Magda): Doamna Andronic?

MAGDA: Nu.

DIRECTORUL: Domnișoara Andronic?

MAGDA: Nici.

DIRECTORUL: O prietenă o domnului profesor? 

MAGDA: Încă nu.

DIRECTORUL: O studentă?

MAGDA: Oarecum.

DIRECTORUL: Domnișoara. Vă rog să mă iertați; pun prea multe întrebări și nu dau nici o explicație. Dar trebuie neapărat să-l văd pe domnul profesor.

ANA: O fi trebuind, dar dacă nu-i acasă!… Cine sunteți dumneavoastră?

DIRECTORUL (scurt, către Ana): Dumneata să taci! (Către Magda:) Domnișoară, sunteți singura care ați fi în drept aici să puneți această întrebare, dar e mai bine să vă spun de la început că nu pot răspunde.

MAGDA: Vă înșelați, domnule. Nu am niciun drept să pun întrebări în această casă. De altfel, nu am nimic să vă întreb și nu sunt curioasă să aflu.

DIRECTORUL: Cu atât mai Irine… Pentru că, în ce mă privește, sunt foarte curios… (Se uită scrutător de jur împrejur.) și am multe lucruri de aflat. (Merge spre birou, aruncă o privire asupra lucrurilor de pe el, ia în mină o carte, pe urmă un dosar, pe care îl deschide.)

ANA: Vă rog să nu umblați acolo.

DIRECTORUL: Dumneata ești un personaj cu totul de prisos. Te rog să ieși. N-am nevoie de dumneata.

MAGDA: Vreți să spuneți că de mine aveți nevoie?

DIRECTORUL: Nu. Nici pe dumneavoastră nu vă rețin. (Trece de cealaltă parte a biroului, pe care îl cercetează cu atenție, deși rapid. Trage câteva sertare, unul după altul, pe unele în grabă închizându-le, pe altele nu.)

ANA: Te poftesc să le închizi la loc, că altfel strig.

DIRECTORUL: Strigă, dar ieși! (A găsit un dosar care i se pare interesant. Se așază la birou și îl răsfoiește.)

ANA (către Magda): Vai de mine! Ăsta e nebun. (Către Director.) Ce te-a apucat, domnule? Lasă hârtiile în pace.

DIRECTORUL: Tot aicia ești? (Către Magda:) E surprinzător că un om distins ca profesorul Andronic poate ține în casă o asemenea persoană.

ANA: Eu strig! Eu îl chem pe portar! Mă duc să-l chem!

MAGDA (o oprește cu un gest ferm, liniștitor): Rămâi aici. (Se apropie de birou; foarte calmă:) Am impresia, domnule, că sunteți în căutarea unor documente…

DIRECTORUL (răsfoiește mai departe dosarul, fără să ridice capul): Da.

MAGDA: A unor documente importante. 

DIRECTORUL (același joc): Da.

MAGDA: Foarte importante.

DIRECTORUL (ridică scurt privirea): Dumneavoastră știți ceva?

MAGDA: Mai mult bănuiesc decât știu.

DIRECTORUL: Ce?

MAGDA: Bănuiesc că daca un om binecrescut năvălește într-o casă străină în felul în care ați năvălit dumneavoastră și caută ceva, acel ceva nu poate fi decât foarte important.

DIRECTORUL: V-am prevenit că sunt grăbit. Știți sau nu știți ceva precis?

MAGDA: Da și nu.

DIRECTORUL: Ce-nseamnă da, ce-nseamnă nu? 

MAGDA: Știu că domnul profesor a plecat cu o servietă. Că a pus în ea o serie de hârtii. Că a încuiat servieta cu cheia și a încercat broasca de câteva ori. Asta înseamnă da. Nu știu însă ce erau acele hârtii și nu știu dacă erau hârtiile pe care le căutați. Asta înseamnă nu.

DIRECTORUL: Și… unde e domnul profesor?

ANA: E la Radio… Acu’ trebuie…

MAGDA (întrerupând): E la Radio, și de acolo se duce la Universitate. Azi e miercuri. Totdeauna miercuri (se uită la ceas) de la șase la șapte are curs.

DIRECTORUL: Pot să-i telefonez de aici? Unde e telefonul?

ANA: N-avem.

DIRECTORUL: Asta așa e. Toată dimineața v-am căutat în carte.

MAGDA: Și nici nu e bine să telefonați. Domnul profesor e în sala de curs. S-ar putea să nu răspundă. Mai bine vă duceți acolo. Îl găsiți sigur.

DIRECTORUL: Poate că aveți dreptate… (Totuși ezită; parcă n-ar pleca.) Dar, de la curs, nu vine aici? 

MAGDA: Uneori… (Degajată:) Dacă vreți, așteptați.

DIRECTORUL: S-ar putea să întârzie?… 

MAGDA: O oră, două…

ANA: Poate trei…

DIRECTORUL: Atunci, mă duc. (Se înclină, curtenitor.) Domnișoară, vă cer scuze.

MAGDA: Nu aveți de ce. A fost foarte plăcut.

DIRECTORUL: Dacă mergeți în oraș, vă las în drum.

Am un taximetru jos, care așteaptă.

MAGDA: Vă mulțumesc, dar eu am de lucru. Ați ghicit bine adineauri. Sunt o studentă a domnului profesor Andronic. M-a chemat să-i copiez niște fișe.

DIRECTORUL: Îmi pare rău că v-am întrerupt. Bună ziua.

ANA (ironică): Mai poftiți pe la noi.

DIRECTORUL: Dumneata să taci. (Iese.)