SCENA IV

ACEIAȘI, ANDRONIC

ANA (merge spre ușa din fund, o deschide, și din prag se adresează lui Andronic, care a rămas probabil în antret): Conașule, vă așteaptă cineva în birou.

ANDRONIC (de afară): De mult?

ANA: Cam de multișor.

ANDRONIC (intrând și zărind-o pe Magda): Bună ziua, domnișoară.

MAGDA: Bună ziua, domnule profesor.

ANA: Foarte frumos ați vorbit la Radio, conașule! Mi-a plăcut. 

ANDRONIC (către Magda): Domnișoară, nu trebuia să luați în nume de rău declarația prea sinceră a Anei. E o veche admiratoare a mea. E publicul meu credincios. (Către Ana): Îți mulțumesc, Ana. M-am gândit, în timp ce vorbeam, la dumneata. Știam că, chiar dacă nimeni nu m-ascultă, chiar dacă toate aparatele de radio sunt închise, unul e deschis…

ANA: Foarte frumos a fost…

ANDRONIC (către Magda): Vedeți?

ANA: Conașule, v-a căutat un domn.

ANDRONIC: Ce domn?

ANA: N-a vrut să spună, cine-i. Acu’ a ieșit pe ușă.

ANDRONIC: Poate domnul cu care m-am întâlnit pe scări. Era să ne lovim unul de altul, de prea mare grabă.

ANA: Atunci, să știți că el era Mai grăbit nici că se poate.

ANDRONIC: Bine, Ana. Îți mulțumesc.

ANA: Eu, acu vă las. (Dă să iasă, dar se oprește, privindu-l fix pe Andronic.) Da’ asta ce mai e?

ANDRONIC: Ce?

ANA: Iar vă cade un nasture. 

ANDRONIC: Unde?

ANA: Uite. (Pune mâna pe nasturele hainei lui.)

ANDRONIC: Ai dreptate. Cade.

ANA: Abia aseară l-am cusut.

ANDRONIC: Nu pe ăsta. Era altul. 

ANA: Mereu cade câte unul. (Scoțând din șorț un ac cu ață:) Stai să-l cos.

ANDRONIC: Nu acuma, Ana lasă. Mai târziu.

ANA (bombănind și îndreptându-se spre ușa din fund, ca să iasă): Pe urmă iar vă treziți fără el. (O zărește pe Magda râzând amuzată de scena la care asistă.) Și râde lumea de noi. (Iese.)