SCENA X

ANDRONIC, BUCȘAN

BUCȘAN: Dumneata ești domnul Andronic?

ANDRONIC: Da. Cu cine am onoarea?

BUCȘAN: Știi dumneata prea bine.

ANDRONIC: Ne-am mai cunoscut? 

BUCȘAN: Eu nu. Dar dumneata… mă cunoști.

ANDRONIC: Drept să spun… nu-mi aduc aminte.

BUCȘAN (tranșant): Sunt Grigore Bucșan.

ANDRONIC: Bucșan! (Se gândește un moment.) Nu… nu-mi aduc aminte!

BUCȘAN (ironic): N-ai auzit niciodată de numele meu?

ANDRONIC: Nu cred.

BUCȘAN (același joc): E un nume nou pentru dumneata? Necunoscut?

ANDRONIC (ca și cum și-ar cere scuze pentru ignoranță): Îmi pare rău, dar…

BUCȘAN (ia o scrumieră de metal de pe birou și o ține în mână, cântărind-o parcă): Frumoasă scrumieră… (O întoarce scurt pe dos și o pune sub ochii lui Andronic.) Ce scrie aici?

ANDRONIC (citind): Uzinele Bucșan.

BUCȘAN (ia de pe birou un bloc de hârtie și cu aceeași mișcare scurtă i-l pune sub nas): Și pe blocul acesta de hârtie ce scrie?

ANDRONIC: Fabrica de Hârtie Bucșan…

BUCȘAN (rotește privirea prin odaie și alege un alt obiect, pe care îl aduce sub nasul lui Andronic): Și aici?

ANDRONIC: Oțelăriile Bucșan.

BUCȘAN (se apropie de Andronic și, cu o mișcare bruscă, îi rupe nasturele de la haină, arătându-i-l): Și aici?

ANDRONIC: Fabrica de Nasturi Bucșan. 

BUCȘAN: Și dumneata nu mă cunoști! Nu e nimic în casa asta care să nu fi trecut prin mâinile mele. Nu e nimic în tot orașul ăsta care să nu poarte imprimat numele meu. Și dumneata nu mă cunoști! Ascensorul cu care te urci e un ascensor Bucșan. Betonul din care e clădită casa e beton Bucșan. Ghetele pe care le porți sunt lucrate cu talpă Bucșan. Asfaltul pe care umbli e asfalt Bucșan. Și dumneata nu mă cunoști!

ANDRONIC (uimit, încurcat): Domnule, vă cer scuze. Sunt sincer impresionat. E într-adevăr nepermis ca un nume atât de popular, atât de răspândit, să-mi fie necunoscut. Dar vedeți, eu duc o viată retrasă, singuratecă, sunt absorbit de lucrările mele, sunt distrat…

BUCȘAN: Termină, domnule! Să lăsăm glumele. Am venit să vorbesc cu dumneata răspicat. E felul meu obișnuit de vorbă. Nu-mi plac intermediari și nici fraze. Afaceri de astea îmi place să le rezolv singur și direct. Spune: cât vrei?

ANDRONIC: Nu vă înțeleg.

BUCȘAN (răspicat): Câți bani vrei?

ANDRONIC: Pentru ce? Ce să fac cu ei?

BUCȘAN: Treaba dumitale. Eu te întreb doar: cât? Și dacă-mi convine, plătesc.

ANDRONIC: E vorba de o donație?

BUCȘAN (printre dinți): Da. Donație.

ANDRONIC: Pentru Institutul meu de istorie antică?

BUCȘAN: Îmi place formula. Nu pentru dumneata — pentru institut. Ingenios!

ANDRONIC: Domnule Bucșan, nu vă pot spune cât sunt de emoționat. Lucrăm la institut în condiții materiale grele. Ne lipsește o mare bibliotecă de specialitate. De mult doream să pot crea câteva burse pentru studenții mei. Eu însumi mă gândeam să întreprind o călătorie de studii în Asia. Toate acestea, sau o parte din ele, le-am putea realiza datorită generozității…

BUCȘAN (și-a pierdut răbdarea): Ascultă, domnule! Am citit articolul dumitale de azi-dimineață.

ANDRONIC: L-ați citit? Și v-a interesat?

BUCȘAN: Dumneata ce crezi?

ANDRONIC: Nu îndrăznesc să sper. E o chestiune atât de străină de preocupările dumneavoastră obișnuite.

BUCȘAN: Și nu-mi dai voie?

ANDRONIC (intimidat): Eu…

BUCȘAN: Nu-mi dai voie să fac altceva decât am făcut până azi? E interzis? E interzis, de exemplu, să mă ocup de cereale?

ANDRONIC: Ce vreți să spuneți?

BUCȘAN: E interzis să mă ocup de ovăz? Dumneata numești asta un monopol al ovăzului.

ANDRONIC (măgulit): Ați reținut expresia!

BUCȘAN: Da. Închipuiește-ți că am reținut-o. Te poți felicita. Ai lovit bine.

ANDRONIC: Vedeți, mi-am dat foarte bine seama că e o expresie îndrăzneață, oarecum improprie, care ar avea nevoie de lămuriri suplimentare…

BUCȘAN: Dar ai preferat să le lași pentru altă dată.

ANDRONIC: Întocmai. Dacă va fi nevoie, voi reveni mai pe larg.

BUCȘAN: Nu va fi nevoie.

ANDRONIC: Totuși, cred că anumite explicații sunt necesare.

BUCȘAN: Îți spun eu că nu sunt.

ANDRONIC: Mă tem să nu se creadă că e o eroare la mijloc, o eroare grosolană. Ovăzul la care mă refer nu e cereala comună pe care o cunoaștem toți sub numele popular de ovăz și sub denumirea științifică de „avena-nuda”…

BUCȘAN: Absurd!

ANDRONIC: Evident că-i absurd. Acest ovăz nici nu exista pe vremea lui Alexandru. E o plantă care în Europa a apărut abia în secolul XIII, iar în Asia probabil mult mai târziu.

BUCȘAN: Mai târziu sau mai devreme, să venim la chestiune.

ANDRONIC: Dar tocmai aceasta e chestiunea. Și e foarte delicată. Eu presupun că trebuie să fie un fel de ovăz sălbatec, poate o specie de „avena-sativa” sau, și mai probabil, o specie de „avena-vesca”. Nu credeți…

BUCȘAN: Eu nu cred nimic.

ANDRONIC: Aveți dreptate. În fond, aveți dreptate. Lucrurile sunt foarte complicate și certitudini nu există. După cum spuneam azi după masă la radio…

BUCȘAN: Ai vorbit la radio?

ANDRONIC: Da. Azi după masă.

BUCȘAN: Despre re?

ANDRONIC: Despre chestiunea asta.

BUCȘAN: Nenorocitule!

ANDRONIC (lovit): Domnule!

BUCȘAN: Ce fel de șantaj e ăsta?

ANDRONIC (uluit): Șantaj?

BUCȘAN: De ce te amesteci în meserii pe care nu le cunoști? Dacă nu știi cum se face un șantaj, lasă pe alții.

ANDRONIC: Domnule, vă rog…

BUCȘAN: Ai scris un articol. Foarte bine. Am înțeles. Am venit. Veneam mai devreme dacă știam de unde să te iau. Dar ce nevoie mai aveai de radio? Spune! Răspunde! Explică! Vorbește! (Tonul a crescut mereu, iar cu ultimele cuvinte a devenit violent. Apropiindu-se de Andronic, îl apucă cu mâinile de reverele hainei.) Vorbește, n-auzi? De ce taci?

ANDRONIC (palid, năucit): Nu știu… nu știu ce să răspund… Nu știu ce vreți.

BUCȘAN: Canalie!

ANDRONIC: E o neînțelegere. Poate nu știți cine sunt… poate căutați pe altcineva… Eu sunt profesorul Alexandru Andronic. Alexandru Andronic.

BUCȘAN: Și eu sunt Bucșan. Grigore Bucșan. Vrei să te măsori cu mine? (Plin de dispreț:) Dumneata?

ANDRONIC: Domnule, vă repet că e la mijloc o confuzie, o îngrozitoare confuzie. Sau o farsă. Sau poate… sau poate… (Face un pas înapoi, un gest de îngrijorare abia stăpânită.)

BUCȘAN: Sau poate sunt nebun.

ANDRONIC (repede): N-am spus asta.

BUCȘAN: Da. Într-un fel, sunt nebun. Nebun că viu aici să-ți ofer bani, în loc să te nimicesc cu o singură lovitură. Crezi dumneata serios că mi-ar fi greu mie, Grigore Bucșan, să lichidez un lefter ca dumneata? Dar nu vreau. Nu-mi plac scandaluri. Când pot, le evit.

ANDRONIC: Atunci…

BUCȘAN: Atunci termină cu jocul ăsta stupid și vorbește. De unde cunoști afacerea Protar?

ANDRONIC: Afacerea?

BUCȘAN: PROTAR.

ANDRONIC: Nu înțeleg… Nu știu…

BUCȘAN: Nu înțelegi, nu știi, dar publici.

ANDRONIC: Domnule, încă o dată, vă rog… vă rog să vă lămuriți, să vă explicați… Nu se poate, nu e cu putință…

BUCȘAN (ia cu un gest gazeta de pe masă și citește, sărind ici-acolo cuvinte din frază): „Vom arăta altă dată… convingerea noastră că de la Protar la Carum… faze insuficient studiate… ar merita să fie aduse la lumină.” Cunoști fraza asta?

ANDRONIC: Da.

BUCȘAN: Cine a scris-o?

ANDRONIC: Eu.

BUCȘAN: Și nu știi ce e Protar?

ANDRONIC: Nu e Protar. E Prophtasia.

BUCȘAN: Cum?

ANDRONIC: Prophtasia. E o greșeală de tipar. În loc de Prothasia a apărut Protar. În loc de Kabul, Carun.

BUCȘAN: Îți bați joc de mine?

ANDRONIC: De ce? Vă spun adevărul. Tot articolul e plin de greșeli. Am dat și o erată. Are să apară mâine.

BUCȘAN (bănuitor): Unde?

ANDRONIC: În „Deșteptarea”.

BUCȘAN: Iar? Îmi întinzi o nouă cursă?

ANDRONIC: Cursă? Cum cursă? Ce fel de cursă? Nu vă spun că e o erată? Sunt zeci de greșeli și am vrut să se rectifice măcar unele din ele, cele mai grave… Prophtasia și Kabul nu sunt singurele. La drept vorbind, nici nu înțeleg de ce vă supără atât de mult. Pentru mine e penibil, fiindcă e articolul meu, dar dumneavoastră, ar trebui să vă fie indiferent. Prophtasia sau Protar, Kabul sau Carun…

BUCȘAN: Prophtasia… Ce înseamnă: Prophtasia?

ANDRONIC: E un oraș vechi în Asia Mică.

BUCȘAN: Și Kabul?

ANDRONIC: Un fluviu.

BUCȘAN (scurt): Nu cred.

ANDRONIC: Vedeți-l pe hartă. (Arată cu degetul ceva pe harta care a rămas deschisă pe birou.) Sunt aici. Două etape în itinerariul lui Alexandru cel Mare..

BUCȘAN (oarecum dezarmat de evidenta inocentă a

tipului): Și dumneata vrei să cred că nu e nici o aluzie în articolul ăsta?

ANDRONIC: Ce fel de aluzie?

BUCȘAN: Niciun subînțeles?

ANDRONIC: Ce fel de subînțeles?

BUCȘAN (rămas pe gânduri, se întreabă mai mult pe el singur): Să fie oare posibil?… Să fie oare posibil?