SCENA XI

ACEIAȘI. MAGDA

MAGDA (a deschis ușa din dreapta și a intrat pe replica lui Bucșan, rămânând în prag): Nu. Nu e posibil. 

BUCȘAN (surprins, ridică privirea spre ea): Dumneata… (Către Andronic:) Cine e… Dumneaei?

MAGDA: Nu-l întreba pe el, că nu știe; mai bine întreabă-mă pe mine despre el. Vrei să știi cine e? E un escroc.

ANDRONIC (trăsnit): Magda! 

MAGDA (energic): Un șantagist!

ANDRONIC (cu indignare): Domnișoară!

MAGDA (adresându-se mereu lui Bucșan): Și dumneata… dumneata ești un naiv, un biet naiv, pe care-l duce oricine de nas. Ascultam de dincolo — fără voia mea — strigați așa de tare că vă auzeam ascultam de dincolo și muream de râs. Greșeală de tipar! Ha! Prophtasia. Ha! Și dumneata crezi! 

ANDRONIC: Domnule, n-o ascultați. N-o credeți. Fata asta, fata asta nu știe ce vorbește.

MAGDA (provocatoare către Andronic): așa, insulta-mă. Din parte dumitale nu mă aștept la ceva mai bun. Insultă-mă lovește-mă, dacă vrei. Dar n-ai să mă împiedici să spun adevărul… tot adevărul.

ANDRONIC: Ce adevăr? Care adevăr? Ce fel de adevăr? Adevărul îl spun eu. Purul adevăr. Nu există alt adevăr. Magda, te rog, vino-ți în fire. Domnule, fac apel la bunul dumneavoastră simț. Ce se întâmplă aici e năucitor. Să stăm o clipă să discută, să ne înțelegem, să facem lumină…

MAGDA: Da, să facem lumină. Sune domnului, spune, te rog, dacă ai curaj, cine a fost adineauri aici?

ANDRONIC: Când?

MAGDA: Adineauri.

ANDRONIC (sincer zăpăcit): Nu știu. Nu-mi amintesc. Nu-mi mai amintesc.

MAGDA: Vrei să spun eu?

ANDRONIC: Nu știu… un gazetar parcă… director la „Deșteptarea”, așa zicea el…

MAGDA (către Bucșan): Vezi, mai vrei și alte probe? E nevoie să-ți spun despre ce au discutat acești doi domni?

ANDRONIC (care nu mai înțelege nimic): Bine, dar ce legătură… Pentru Dumnezeu, ajutați-mă să pricep și eu ceva… Magda… Domnule…

BUCȘAN: Destul. Acum știu tot.

ANDRONIC: Eu nu știu nimic.

BUCȘAN: Ziceai adineauri că nu mă cunoști. Aveai dreptate. Te voi învăța eu să mă cunoști! (Merge spre ușa din fund, cu hotărâre.)

ANDRONIC (ținându-se după el): Domnule, e o eroare, ascultați-mă pe mine, e o groaznică eroare… 

BUCȘAN (se oprește în prag și-l mai privește o dată, strivitor): Ești un om pierdut. (Iese trântind ușa. O clipă mai târziu, se aude cum trântește ușa din antret.)