SCENA XII

MAGDA, ANDRONIC

ANDRONIC (după o pauză, încet): De ce ai făcut asta?

MAGDA (cu sinceritate): Nu știu.

ANDRONIC: Ce ai urmărit?

MAGDA: Nu știu. Încă nu știu.

ANDRONIC: Cum e posibil să vorbești despre mine așa cum ai vorbit? Escroc! Șantajist! Eu… (Încet, dereros.) Știi dumneata cine sunt eu? Ce sunt eu?

MAGDA: Da. Ești un copil.

ANDRONIC: Domnișoară! Nu uita că sunt profesorul dumitale. Nu uita că vei da un examen cu mine. Un examen de istorie. S-ar putea să cazi.

MAGDA: Și dumneata ai dat cu mine, adineauri, un examen. Un examen de viață. Și ai căzut. Ești un copil!

ANDRONIC: Nu-ți dau voie!

MAGDA: Nici nu-ți cer voie. Dacă nu eram aici, dacă nu intram la timp…

ANDRONIC: Ce s-ar fi întâmplat?

MAGDA: Ar fi făcut din dumneata tot ce voia.

ANDRONIC: Dar ce voia?

MAGDA: Asta nu știu. Dar ceva voia. Și el, și celălalt.

ANDRONIC: Care celălalt?

MAGDA: Gazetarul.

ANDRONIC: Crezi că e vreo legătură? Crezi… crezi că se cunosc?

MAGDA: Nu-ți spun că ești un copil?

ANDRONIC: Și eu îți spun că am intrat din cauza dumitale în cele mai mari încurcături. Am intrat amândoi într-o teribilă aventură. 

MAGDA: Da. Prima dumitale aventură. Ți-e frică?

ANDRONIC: Ce-i de făcut?

MAGDA: Nu știu. (Pe urmă, brusc:) Ba da, știu. E de cusut acest nasture. Să-l coasem. (Ia nasturele de pe birou, acul și aia lăsate acolo de Ana.) Vino aici. (Începe să coasă.)

ANDRONIC (docil): Și pe urmă?

MAGDA: Pe urmă vom vedea. (Se oprește o clipă din cusut și ridică ochii spre el.) Crezi că Alexandru cel Mare pleca la luptă cu nasturii rupți?

CORTINA