SCENA VII

BUCȘAN, SECRETARA

Bucșan l-a condus pe Brănescu până la ușa din stânga. Rămas singur, întoarce butonul electric de lângă ușă, stingând lumina mare. Scena rămâne luminată doar de lampa de birou. Pe urmă merge spre fereastră și ridică cu o singură smucitură perdeaua albastră: apare din nou peisajul de oraș, cu cele două firme luminoase ce se aprind și se sting. Bucșan e îngândurat. Rămâne acolo, la fereastră, privind în gol. Prin ușa din stânga intră secretara cu un dosar în mână. Se apropie și se oprește la un pas în spatele lui.

SECRETARA: Obosit?

BUCȘAN: Eu?

SECRETARA: Da. Obosit și nervos.

BUCȘAN (aspru, dar fără violență): Werner! Nu e obiceiul meu să discut chestiuni intime cu funcționarii. (Pleacă de lângă fereastră și merge spre birou.)

SECRETARA: Vă rog să mă iertați.

BUCȘAN (a luat loc la birou): Agopian s-a întors?

SECRETARA: Încă nu.

BUCȘAN: Când vine, mă anunți.

SECRETARA: Da.

BUCȘAN: Hârtiile Cugir s-au modificat?

SECRETARA (întinzând dosarul): Vreți să le vedeți acum?

BUCȘAN: Da. Sau mai bine nu. Mâine dimineață.

SECRETARA: Bine. (Se îndreaptă spre ușa din stingă, ca să iasă din birou.)

BUCȘAN: Werner!

SECRETARA: Vă rog.

BUCȘAN (se ridică de la birou și vine spre ea): Câți ani sunt de când lucrezi cu mine?

SECRETARA: Mulți.

BUCȘAN: Câți?

SECRETARA: Șaisprezece.

BUCȘAN: Ei bine, ziua de azi a fost cea mai grea din tot acest timp.

SECRETARA: Cea mai grea? Uitați nopțile de la Viena, de la Kreditlanstaft. Și împrumutul Morgan. Și contractul Pietroșița…

BUCȘAN: Nu, nu. Erau afaceri grele. Erau cifre mari. Dar pe mine nu mă sperie cifrele niciodată.

SECRETARA: Nici oamenii?

BUCȘAN: Ba da Când nu-i cunosc. Când nu știu cine sunt — și de unde vin — și ce vor…

SECRETARA: Dacă-mi dați voie să vă spun părerea mea…

BUCȘAN (face un gest scurt de autorizare).

SECRETARA: Ați exagerat.

BUCȘAN: Cu ce?

SECRETARA: Cu tot ce s-a întâmplat azi. E prea mult. E prea scump. E prea violent. Cred că totul se putea aranja mai simplu și mai ieftin.

BUCȘAN: Poate. E chiar probabil. Dar nu voiam să încerc. Nu am timp și nici nervi pentru asta.

SECRETARA: Vedeți?

BUCȘAN: Ce mă îngrijorează în toată afacerea, e că n-o înțeleg. Dosarul Protar e în casa mea de fier de un an. N-a ieșit niciodată de aici. Nu l-a văzut nimeni. N-am vorbit nimănui. Și totuși, cineva îl cunoaște. Cum? De ce?

SECRETARA: Cum? — nu știu. De ce? — e simplu. Vrea bani.

BUCȘAN: Am oferit și a refuzat. Nu-mi plac oamenii care refuză Mi-a frică de ei. 

SECRETARA: Frică?

BUCȘAN: Da. Pentru că nu-i înțeleg. Eu oamenii îi cumpăr sau îi dărâm.

SECRETARA: Sunteți un om tare.

BUCȘAN: Deocamdată. Ca un îmblânzitor de lei. E totdeauna tare… deocamdată. Cât timp are biciul în mină. Dar e de ajuns ca un singur leu imbecil să-l zgârie cu laba, că toți ceilalți să tabere pe el și să-l sfâșie… (După o pauză:) Eu nu mă las zgâriat.

SECRETARA (încet, mai mult pentru ea): Știu.

BUCȘAN: Werner, vino aici. (O ia de braț și o duce spre fereastră.) Vezi luminile astea care se aprind deasupra orașului, cu numele meu? Mi-a fost teamă astăzi — înțelegi? teamă! — că s-ar putea stinge pentru totdeauna. Și nu vreau. Și nici nu trebuie.