SCENA VI

BUCȘAN, BRĂNESCU

BRĂNESCU (intrând prin ușa din stânga, gras, jovial, nădușit): Coane Griguță, omul dumitale.

BUCȘAN: De unde-mi vii ministrule?

BRĂNESCU: De la Sinaia.

BUCȘAN: Sinaia? Când ai plecat, când te-ai întors?

BRĂNESCU: Nu mă mai întreba. Mort sunt de oboseală. Mă lași să șed? (Se apropie de fotoliul din fața biroului.)

BUCȘAN: Poftim.

BRĂNESCU (lăsându-se să cadă în fotoliu): De alaltăieri n-am mai dormit.

BUCȘAN: Dacă te ții de chefuri!

BRĂNESCU: Chefuri! Păcatele mele! Nici la masă n-am stat ca lumea de două zile.

BUCȘAN: N-ai dormit, n-ai mâncat — dar ce-ai făcut?

BRĂNESCU: Am vorbit.

BUCȘAN: Într-una?

BRĂNESCU: Într-una. Ieri, la Consiliul de Miniștri. Azi-noapte, la Cameră. Azi-dimineață, la Senat. (Își trage respirația.) Blestemata asta de lege a bacalaureatului.

BUCȘAN: Nu s-a terminat?

BRĂNESCU: Ba da. A dat Dumnezeu. Azi după masă am trimis-o la Monitor. Și când m-am văzut liber — în sfârșit, liber! — mi-am zis: ce-ar fi să mă reped până la Sinaia să trag un pui de somn, la răcoare?

BUCȘAN: Și eu, între timp, te caut în tot Bucureștiul.

BRĂNESCU: De unde să știu, coane Griguță? Parcă eu nu te caut? Parcă e chip să te vadă cineva? N-am fost săptămâna trecută de trei ori? N-am întrebat, n-am scris, n-am telefonat? Cine poate să te vadă, când nu vrei dumneata?

BUCȘAN: Dar azi am vrut.

BRÂNESCU: Și iată-mă-s. Nici n-am intrat bine în Sinaia, nici n-am apucat să dau jos valiza din mașină, când mi-a ieșit înainte telefonistul de la „Caraiman” și mi-a dat o notă telefonică de la București că m-ai căutat acasă. M-am suit iar în mașină, și dă-i drumul înapoi, cu optzeci de kilometri pe oră.

BUCȘAN: Ministrule, ești om de ispravă.

BRĂNESCU: Sunt, coane Griguță, sunt, măcar că dumneata nu mă iubești.

BUCȘAN: Nu te iubesc?

BRĂNESCU: Nu. Că dacă m-ai iubi, nu m-ai lăsa să mucegăiesc la Ministerul Instrucțiunii. Spine și dumneata: ăsta-i minister de mine? Instrucțiune îmi trebuie?

BUCȘAN: Ce pot să fac eu?

BRĂNESCU: Poți, coane Griguță, poți. Spui o vorbă unde trebuie, și se aranjează. Să mă scoată de aicea, că prea sunt pe linie moartă. Să-mi dea altceva. 

BUCȘAN: Ce?

BRANESCU: Finanțele.

BUCȘAN: Exagerezi.

BRĂNESCU: Sau Industria. Sau Comunicațiile. În sfârșit un minister serios, unde să fie de lucru pentru mine… (cu un semiton mai jos) și pentru dumneata. (Aproape patetic:) O să-ți fiu de folos, coane.

BUCȘAN (vag): Să vedem! (Precis:) Deocamdată, poți să-mi fii de folos acum.

BRANESCU: Zău?

BUCȘAN: De asta te-am chemat.

BRĂNESCU: Poruncește!

BUCȘAN: Brănescule! Cunoști pe unul Andronic?

BRANESCU: Andronic?!

BUCȘAN: Alexandru Andronic.

BRĂNESCU: Funcționar în minister?

BUCȘAN: Nu. Profesor.

BRANESCU: De liceu?

BUCȘAN: Nu cred. La Universitate.

BRANESCU (căutând): La Universitate… Andronic… Andronic… (Brusc:) Stai, că știu cine e. Unul blond, spălăcit. E la Litere, da’ nu e profesor. E conferențiar de istorie.

BUCȘAN: Tocmai. Ei bine…

BRĂNESCU (întrerupând): S-a făcut. Nu mai e nevoi să vorbești. Am înțeles – și s-a făcut. E conferențiar. Catedra de istorie antică e liberă. O vrea el, i-o dau.

BUCȘAN: Nu.

BRĂNESCU: Da’ de ce nu? Dacă-ți spun că i-o dau! Ba chiar se nimerește foarte bine. E o bătaie pe catedra asta, că m-au năucit. I-o dau lui, și-am terminat. (Convingându-se pe sine însuși de buna alegere:)Nu face politică, e muncitor, are lucrări – e savant, ce mai încoace-încolo!

BUCȘAN: O fi. Dar o să-l dai afară.

BRĂNESCU: Cum ai spus?

BUCȘAN: Îl dai afară.

BRĂNESCU (nu-și revine): De ce?

BUCȘAN: Fiindcă te rog eu.

BRĂNESCU (îngrijorat): Serios, coane Griguță?

BUCȘAN: Foarte serios. Îl dai afară.

BRĂNESCU: De unde?

BUCȘAN: De oriunde. De peste tot. De la Universitate, în primul rând.

BRĂNESCU (a rămas pe gânduri; pe urmă, aproape oftând): O să fie greu.

BUCȘAN: Greu, ușor – asta e!

BRĂNESCU (clătinând din cap): Foarte greu. Poate imposibil.

BUCȘAN (surd, amenințător. E un cuvânt ce nu face parte din vocabularul său): Imposibil!

BRĂNESCU (căindu-se): Nu-ți spun eu că ăsta-i un minister nenorocit? Crezi că faci ce vrei? Ești cu mâinile legate. Autonomie universitară, consiliu… Păi de ce vreau eu să plec de-aici?!

BUCȘAN (tăios): Ai să pleci.

BRĂNESCU: N-o lua așa, coane Griguță. N-o lua așa, că mă îmbolnăvești. Stai să ne sfătuim. Să vedem ce-i de făcut.

BUCȘAN: Un singur lucru: Îl dai afară!

BRĂNESCU: N-am motiv. Și nici n-am cum. E un tip șters, modest. N-are ambiții, n-are dușmani. Toată ziua în bibliotecă. Dă-l afară dacă poți!

BUCȘAN: Nu poți?

BRĂNESCU (dezolat): Nu. (Cu bruscă vioiciune:) Dar nici nu trebuie, coane Griguță. Să stea acolo unde e, că stă bine. La urma urmelor, ce mare scofală? (Disprețuitor:) Conferențiar! Cinșpe mii pe lună. Lasă-l pe mine, și dacă nu ți-l țiu toată viața pe loc, cu cinșpe mii, până-nverzește, să vezi!

BUCȘAN: Ăsta-i ultimul dumitale cuvânt?

BRĂNESCU (gest încurcat de neputință): Păi de…

BUCȘAN: Bine. (Se ridică de la locul lui, merge spre telefon, pune mâna pe receptor.)

BRĂNESCU: Ce ai de gând să faci?

BUCȘAN: O să vezi. (A format între timp un număr.) Alo! Clubul? Domnul ministru Ichim e acolo?

BRĂNESCU (alarmat): Coane Griguță!

BUCȘAN: Dă-mi-l la telefon.

BRANESCU (sare spre telefon, apasă pe furcă, întrerupând legătura): Coane Griguță, îmi pare rău! (Îi ia receptorul din mână și-l pune la loc.) Să-mi faci mie una ca asta!

BUCȘAN: Brănescule! Omul ăsta trebuie să iasă din învățământ. Neapărat. Dacă tu nu poți să faci asta, îmi găsesc eu oameni care să poată. Înțelegi?

BRĂNESCU: Înțeleg. Dar lasă-mă să mă gândesc. Să caut soluții.

BUCȘAN: N-am timp.

BRĂNESCU: Stai! Stai c-am și găsit-o. Tii! Cum de nu m-am gândit mai înainte?

BUCȘAN: Ei vezi!

BRANESCU: Uite, coane! Catedra — cum ți-am mai spus — e vacantă. Numesc la catedră, peste capul lui, un om de-al nostru.. Și mi ți-l freacă timp de două-trei luni, până-l înnebunește. Și dacă nu-și dă el demisia, să nu-mi zici pe nume.

BUCȘAN: Ridicul, Două-trei luni. Crezi că te-am chemat aici, la ora asta, pentru ca să aștept pe urmă trei luni? Totul trebuie să se termine imediat. Mâine cel mai târziu.

BRĂNESCU (cu o subită schimbare de ton, ca și cum dintr-o dată s-ar fi făcut lumină): Mâine?!

BUCȘAN: Da.

BRĂNESCU (categoric): S-a făcut.

BUCȘAN (nedumerit de repedea schimbare): Cum?

BRĂNESCU: Da. Cred că s-a făcut. Vezi, vezi dacă-mi dai timp să mă gândesc? S-a aranjat. Se aranjează.

BUCȘAN (încă neîncrezător): E chiar așa de simplu?

BRĂNESCU: Nu e simplu, dar e sigur. Uite: mâine, dacă Andronic are lecție la facultate…

BUCȘAN (întrerupând): Are…

BRĂNESCU: De unde știi?

BUCȘAN: M-am informat.

BRĂNESCU: Ei bine, n-are să și-o țină.

BUCȘAN: De ce?

BRĂNESCU: Fiindcă n-o să-l lase. O să fie scandal în sală. Am eu oamenii mei. Vociferări, șuierături – la nevoie, pocnete…

BUCȘAN: Și?

BRĂNESCU: Și în fața acestei situații, ministerul va fi obligat să intervină, să deschidă o anchetă, să ia măsuri. Nu?

BUCȘAN: Ba da.

BRĂNESCU: Ministerul nu poate tolera.

BUCȘAN: Ai dreptate. Nu poate.

BRĂNESCU: Păi nu? Telefon, dispoziții urgente…

BUCȘAN: Ministrule, îmi placi.

BRĂNESCU: Coane Griguță, totdeauna omul dumitale. Da’ să știi că m-ai înfierbântat rău adineauri, cu telefonul. Să-mi faci dumneata mie una ca asta!

BUCȘAN (împăciuitor): Ei, las’ că trece.

BRĂNESCU: Trece, trece — dar am tras o spaimă! (Se ridică.) Vii cu mine? Te duc în oraș.

BUCȘAN: Pleci?

BRĂNESCU: Păi crezi că am timp de pierdut? E târziu. Acu se face dimineață. 

BUCȘAN: Bine, ministrule. (Îi dă mâna.)

BRĂNESCU: Nu vii?

BUCȘAN: Nu. Mai am niște hârtii de văzut.

BRĂNESCU: Acuma, noaptea?

BUCȘAN: Noapte, zi…

BRANESCU (admirativ): Ești un om mare, coane Griguță.

BUCȘAN (simplu): Sunt.

BRANESCU: Da’ să nu mă uiți. Să mă scoată de-aici. Nu-i de mine. Să-mi dea altceva. (Iese.)