SCENA XV

ACEIAȘI, MAGDA, ANDRONIC

Prin ușa din stânga intră Magda, urmată de Andronic, timid, încurcat, buimăcit.

BUCȘAN: Domnule profesor, sunt încântat că te văd. Drept să spun, azi după masă, când ne-am despărțit, nu speram să ne mai întâlnim așa de repede – și încă buni prieteni!

ANDRONIC: Eu… vedeți…

BUCȘAN: Cred că domnișoara… (Se oprește, pentru că abia acum observă că nu-i cunoaște numele și i se adresează întrebător:) Domnișoara?...

MAGDA: Magda.

ANDRONIC: Studenta mea.

MAGDA: Și secretara.

DIRECTORUL: Și prietena.

MAGDA (îl observă pe Director): A! Erai și dumneata aici?

DIRECTORUL (înclinându-se): Cu voia dumneavoastră.

BUCȘAN: Sper, zic, domnișoara Magda ți-a comunicat propunerea mea și că o primești.

ANDRONIC: Nu știu încă… dacă pot… dacă…

BUCȘAN: Cum nu știi? Ne faci iar dificultăți? (Gest de surpriză și îngrijorare spre Magda.) Asta ce mai e?

MAGDA: Vrea să spună…

ANDRONIC: Vreau să spun ca… vedeți… tot ce s-a întâmplat astăzi… e așa de neașteptat… așa de… așa de năucitor… Dumneavoastră… (Arătându-l pe Director:) Dumnealui… (Spre Magda:) Dumneaei… E prea mult într-o singură zi. Eu… vedeți… cum spune undeva Virgil: „Vixi ei quem dederat cursum fortuna peregi”.

DIRECTORUL (încet către Bucșan): Dacă vorbește latinește, să știi că-i rău.

ANDRONIC: „Am trăit, și drumul pe care mi l-a dat fortuna, soarta, l-am terminat.” Nu credeam, nu speram că mi se mai pot întâmpla lucruri noi — și încă așa de noi. Și atunci… atunci trebuie și înțelegeți că dacă ezit…

BUCȘAN: Eziți?

ANDRONIC: Dacă încă nu știu ce să răspund… 

DIRECTORUL (printre dinți): Mare bandit!

BUCȘAN: Domnule profesor, dumneata nu știi să răspunzi, dar eu știu să întreb.

DIRECTORUL (încet către Bucșan): Ia-l repede.

MAGDA (același joc): Fii atent!

BUCȘAN: Dumneata vrei să pleci?

ANDRONIC: Dacă vreau! Dar a fost visul meu de o viață întreagă.

BUCȘAN: Atunci, pleacă. Cred că ți-am pus la dispoziție tot ce trebuie.

ANDRONIC: Asta așa e. Mai mult decât trebuie. Mai mult decât visam. Prea mult!

BUCȘAN: prea mult?

MAGDA: Ce înseamnă prea mult? Pentru o asemenea întreprindere nimic nu e prea mult. E mai bine să pornim de la început cu un buget asigurat decât să ne întoarcem din drum… (apăsat) înainte de vreme. Obiectivele științifice pe care le urmărește profesorul Andronic în Asia sunt încă vaste.

ANDRONIC: Întradevăr, vaste. Îmi îngădui s-o spun fără modestie. Mi se pare că din punct de vedere istoric, din punct de vedere al culturii umane, Asia este încă un continent necunoscut, un mister — și că pornind pe urmele lui Alexandru cel Mare…

MAGDA (încet către Bucșan): Vezi?

ANDRONIC (continuând): voi încerca, mă voi sili să descifrez ceva din acest mister. Ce e surprinzător, domnule Bucșan, ba chiar emoționant în gestul dumneavoastră, este că destinați o sumă atât de însemnată…

BUCȘAN: Recunoști că e însemnată,

ANDRONIC (continuând): …nu unor investigații de știință aplicată — cum ar fi fost de așteptat din partea unui om de finanțe — ci unor cercetări istorice și istoria este, oricum, o disciplină a spiritului.

DIRECTORUL (încet, către Bucșan): Te ia de departe!

ANDRONIC: Totuși, îndrăznesc să cred că chiar pentru un economist, chiar pentru un om de afaceri, concluziile mai îndepărtate ale lucrării mele nu vor fi lipsite de interes. Vedeți, dacă n-ar fi decât problema cu totul secundară, pe care de altfel am atins-o în treacăt în articolul meu de azi, a ovăzului și a cerealelor în genere…

BUCȘAN (către Magda, încet, iritat): Iar începe.

ANDRONIC: Eu nu sunt un materialist în istorie… dar există multe probleme tulburătoare, tocmai pentru că par simple. De ce apare ovăzul așa de târziu în Europa? De ce și mai târziu în Asia? Cu ce e înlocuit până la apariție? Cu ce își hrănește Alexandru cel Mare importantele lui efective de cavalerie? Ce dă de mâncare Alexandru cailor lui? Întrebarea pare copilăroasă…

DIRECTORUL: Și în realitate e perfidă.

ANDRONIC: Perfida? Cum perfidă?

BUCȘAN: Domnule profesor să lăsăm toate astea. E târziu și e inutil. Vrei să mă convingi? Nu e nevoie. Sunt gata convins. Când pleci?

MAGDA: Oricând. Mâine. Cât mai repede.

BUCȘAN: Dumneata ce spui?

ANDRONIC: Aș putea și eu la fel. Oricând. Cât mai repede. Dar…

BUCȘAN: Dar?

ANDRONIC: E ceva care mă neliniștește.

BUCȘAN: Ce?

ANDRONIC: Aș vrea să știu… și trebuie să știu… ce e Protar?

BUCȘAN: Cum?

MAGDA: Cum?

DIRECTORUL: Cum?

ANDRONIC: Da. Ce însemnează vorba asta: Protar?

BUCȘAN (iritat): Cum ce însemnează? Cum ce-n-semnează? E… o confuzie!

MAGDA: O eroare!

BUCȘAN: O greșeală de tipar.

MAGDA: Cum singur ai spus.

ANDRONIC: Am spus și am crezut, dar acuma… M-am gândit bine…

BUCȘAN (căire Magda): E nebun.

DIRECTORUL (printre dinți): O face pe nebunu.

ANDRONIC: Cuvântul ăsta trebuie să aibă un înțeles ascuns. Protar. E de ajuns să-l auziți - Protar - și tresăriți cu toții, cu un fel de ciudată spaimă. De ce?

DIRECTORUL (printre dinți): Începe iar șantajul.

BUCȘAN (fierbând, câtre Magda): Dacă-și închipuie că mai poate smulge de la mine o singura centimă mai mult, se înșală. 

ANDRONIC: Protar…

MAGDA: Vrei să știi ce înseamnă?

ANDRONIC: Da.

MAGDA (lui Bucșan): Să-i spun? Îmi dai voie să-i spun? (Gest de stupoare al lui Bucșan. Către Andronic:)Ei bine, iată: îmi pare rău că trebuie să destăinuiesc un lucru care trebuia să fie pentru dumneata o surpriză. Dar pentru că ții cu tot dinadinsul… Protar e o societate pe care domnul Bucșan o plănuiește mai demult, și acum, acum în sfârșit vrea s-o realizeze. Protar. Nu bănuiești?

ANDRONIC: Nu.

MAGDA: Gândește-te. Pro-tar. Nu vezi?

ANDRONIC (gest): Nu văd.

MACDA: Asociația pentru încurajarea studiilor de istorie antica.

ANDRONIC (uimit copilărește): Extraordinar!

BUCȘAN (explodând): Într-adevăr, extraordinar! (Traversează.) Domnișoară… domnișoară, ești un geniu! (Merge spre ușa din dreapta.) Werner! Werner!

MAGDA (încet, către Andronic): Să știi că nu sunt un geniu. Sunt numai o fată care te iubește… puțin…