Capitolul XVIII.
În pod, beţia era pe sfârşite, dar nici Artemiza nu mai avea mult. Cu toate că spunea: „Mi-e mai bine”, n-o lăsa pe sora ei să se îndepărteze cu un pas. Glasul ei era din ce în ce mai stins, trăsăturile feţei mai blânde, dar tocmai blândeţea asta i se părea Clemansei ciudată. Pentru prima oară, într-o viaţă atât de lungă, Misa s-a lăsat moale în mâinile ei, să fie spălată, primenită, îngrijită. Pentru prima dată repeta: „Eşti o fată bună, Clem”, pentru prima dată sora cea mică îi vorbea Artemizei ca unui copil:
— Acu stai frumos, că mă duc în pod să văd ce-i cu lada.
— Mai bine stai să vezi ce-i cu mine. Făcu Artemiza cu un zâmbet care abia se schiţa. Ia vezi, sunt galbenă?
— Mai mult pe la ochi, suspină Clemansa. Mac tot aşa.
— Tot aşa? Ce vrei să spui?
— Vai, se poate? Ducă-se pe pustii!
— Cancer?
Clemansa îşi făcu la iuţeală câteva cruci.
— La ficat e fără dureri, nu-i aşa, Clem? Cel puţin uneori. Mac tot aşa. A avut noroc. Bietu' Mac.
— A avut. O luă pe Clemansa gura pe dinainte. Şi sora mamei. Ţii minte, Miso? O ţii minte pe călugăriţa Agripina? Şi-a cumpărat coşciug, că-i era frică de inflaţie, l-a ţinut sub pat zece ani şi când l-a vândut, s-a prăpădit, mititica. Şi tanti Tinca, o ţii minte. Miso? Pierdea ce pierdea şi, când se supăra, spunea „pas” şi se trântea în popou, pe jos. Poc!
Dar Artemiza nu mai avea umor. Altădată se prăpădea de râs, când îşi amintea de maica Agripina, de tanti Tinca. Acum.
— Începe cu icter, nu-i aşa, Clem? Sau poate se sfârşeşte cu icter. Nu-i nimic. Totul e să fie fără dureri.
— Miso, să vezi cum a fost. Mac vroia să mănânce cireşe. Şi i-am adus de alea negre, mari şi pietroase. Nu mai ştiu cât a costat kilogramul. Nu m-am uitat. Am luat mai bine de un kilogram… Aproape două. De unde să ştiu că o să le mănânce pe toate? Atunci s-a pornit o diaree. Ce diaree! Mi-a fost frică să nu puie careva vina pe mine, să nu creadă că am vrut să-l omor!
Pe Artemiza o trecu un fior rece prin şira spinării.
Peste zgomotul din pod ţâşneau râsete, exclamaţii, muzică stridentă. Artemiza ar fi vrut să se ridice, să-şi ia bastonul şi să se ducă să-i dea afară pe toţi, dar îşi simţea forţele părăsind-o şi ştia că trebuie să facă economie de forţe.
— Ce Dumnezeu, au înnebunit, aristocraţii?
— Micleştii sunt o familie de 500 de ani, de la Ştefan cel Mare. Îi apăra Clemansa.
Făcând un efort, Artemiza încerca să se ridice, dar, neputincioasă, lăsă capul pe pernă.
— Spune, Clem, tu ştiai?
— Ce să ştiu, Miso?
— Uite, închid ochii şi o să-ţi fie mai uşor.
Clemansa privi atentă faţa asudată, verzuie a Artemizei şi, ca să câştige timp, mai întrebă o dată:
— Ce să ştiu?
— Nu te mai preface. De atâţia ani te prefaci. De atâţia ani aştept adevărul. Hai, curaj. Clem. Adevărul.
— Care adevăr?
— Ştii bine. Clemensa lăsă ochii-n jos.
— Mac? Bănuiam. Dar eu ziceam: Ducă-se pe pustii.
— Isprăveşte cu prostiile astea!
— Începu Artemiza să-şi piardă răbdarea.
— Uite, Clem, închid ochii şi poate nu-i mai deschid, să ştii că nu-i mai deschid până nu-mi spui adevărul. Hai, nu te mai codi. Ştiai că eu şi Mac. Hai, curaj. Vezi, am închis ochii. Aştept. Ştiai că noi doi. Noi doi.
„Uite, închid ochii”, aşa spunea Misa când era mică şi voia să afle ceva cu tot dinadinsul. Curios, cum şi-a păstrat toate obiceiurile: „Uite, închid ochii şi, dacă nu-mi spui adevărul, nu-i mai deschid niciodată.” Da, aşa o ameninţa. Şi ea, copil – dacă avea cinci ani – speriată că sora ei nu-şi mai deschide ochii, răspundea la orice întrebare. Dar acum îi venea greu. Tare greu.
— Ce să ştiu, Miso?
— Hai, Clem, Clemişor, Clemchen. Hai, acum nu mai are importanţă. Tu nu vezi? Încet-încet, îmbătrânim.
— Vai, Miso, cum poţi să spui una ca asta?!
— Ei, lasă, nu te speria. Numai eu îmbătrânesc. Tu eşti mai mică. Mult mai mică. Te-am ţinut în braţe, ţi-am schimbat scutecele. Parcă erai o păpuşă. Singura păpuşă pe care am ţinut-o în braţe, am legănat-o. Am iubit-o.
Clemansa e înduioşată. Nu-i uşor să te împotriveşti Misei şi nici răbdare nu mai avea. O chinuia peste măsură teama că se umblă în cufărul ei. Simţea că se întâmplă ceva acolo în pod. Oamenii când se îmbată sunt în stare de orice. Dar şi Artemiza îşi pierduse răbdarea şi, cu o energie neaşteptată, îndreptându-şi spatele, se pomeni strigând:
— Ce taci ca porcu-n porumb? Spune, ştiai că eu şi Mac.
„Dacă spun. Mă lasă să plec.” socoteşte Clemensa, care stă pe jăratec.
— Mă duc să văd ce-i cu lada, Miso!
— Spune, ştiai?
— Eu n-am dat atâta importanţă, Miso. Şi, sculându-se, îşi netezi rochia:
— Vezi, eu nu m-am potrivit. Nu mi-am făcut sânge rău. Şi, aranjându-şi părul pe tâmple:
— Mac îmi dădea tot ce câştiga, muncea pentru mine. Tu aveai, câştigai bine. Mac avea grijă de mine, îmi dădea tot. Şi pensia. Mie mi-a lăsat tot. Tot.
Ochii Artemizei erau acum ca două lame negre cu sclipiri albastre. Scăpărau.
— Şezi colea, Clem. Vorbeşte.
— Vai, Miso, mă fierbi fără apă.
— Vorbeşte!
— Ridică glasul Artemiza şi, schiţând doar gestul de a-şi lua bastonul: Vorbeşte, că altminteri oscior nu-ţi rămâne întreg!
— Bărbaţii, Miso, tu nu-i cunoşti.
— Eu nu-i cunosc? Buzele galbene încercară un zâmbet.
— Nişte cotoi, ca Dagobert al nostru. De ieri n-a mai dat pe-acasă, motanu'. Cine ştie pe ce streşini umblă! Şi Victor. Nu vezi? Mac tot aşa. Dar casa era casă şi masa era masă.
— Da, casa era casă – repetă Artemiza în silă şi cu greutate îşi trecu mâna pe fruntea asudată.
— Mac nu mânca decât din mâinile mele. De tes propres blanches mains30, spunea Mac. Poate câte-un aperitiv prin oraş. Şi, tot potrivindu-şi rochia: Mă duc un pic dincolo să văd ce-i cu lada.
Dar Artemiza n-o mai scăpa din ochi:
— Şi de ce-ai tăcut, dacă ştiai?
— Mac spunea: „Nu râcâi murdăria că pute.”
— Da, aşa spunea Mac? Şi Artemiza, fără nici o greutate se ridică în coate. Simţea că ar putea acum să umble şi chiar să se ia la trântă cu oricine i-ar ieşi în cale.
— Va să zică eşti vicleană, nu eşti proastă. De când vreau să ştiu?
— Proastă? Vai, Miso, cum poţi să crezi! Bine, tu erai mai mare. Vorbeam şi cu Mac! „Misa n-a avut noroc.”
— Da, aşa spunea Mac?
Artemiza avea acum o intensitate în priviri care ar fi putut să clatine munţii.
— Mac zicea totdeauna ca mine. Noi ne-nţelegeam de minune, doar ştii!
— Ca gangsterii între ei!
— Scânteiară încă o dată ochii înguşti ai Artemizei şi, sculându-se pe jumătate, puse mâna pe bastonul de bambus. Ca borfaşii, ca hoţii! Tremurară buzele ei uscate.
— Deschide fereastra. Vreau să văd stelele, cerul. Deschide! Urla ca o fiară înjunghiată.
— Aer! Vreau aer! Dă-mi bastonul. Poate că mă întâlnesc cu tâlharul acolo, în codru.
Braţul se întinse într-o supremă încordare şi degetele se resfirară galbene, uscate, crispate, bâjbâind ca mâinile unui orb.
În clipa aceea, uşile se deschiseră toate şi musafirii, înşiraţi în monom, năvăliră, în cap cu Elena, ţopăind, cântând şi râzând.
— Conga, conga!
— Strigau ca sălbatecii.
Clemansa înlemni văzând pe gâtul unei femei o dantelă neagră, sfâşiată, dantela ei de zile mari. Pe umerii alteia, şalul spaniol. „S-a umblat în cufărul meu!” şopteşte, dar nimeni n-o aude. Disperată, se întoarce către sora ei să-i ceară ajutor. Dar capul Artemizei căzuse pe pernă, greu, obosit. Clemansa pune degetul la gură şi le face semn:
— Doarme, să n-o sculaţi. Doarme.
Elena privea în gol şi râdea.
Înfiorată, Clemansa ar vrea s-o întrebe pe Misa: „Crezi că fata noastră şi-a pierdut minţile? Crezi că Elena.”
Dar pe faţa de ceară a Artemizei, pe faţa ei înfrumuseţată, înnobilată de moarte, pe masca aceea mai inteligentă, mai vie ca în zilele ei glorioase, un zâmbet zeflemitor a îngheţat pe vecie. Iar ochii, pe care nimeni nu se apleca să-i închidă, priveau cu dispreţ pe cei care dănţuiau şi chicoteau în jurul ei.
Noaptea devenise deodată mai rece, stelele sclipeau prea tare şi se mişcau necontenit. Lui Victor nu-i părea rău că s-a oprit în faţa ferestrei lui Barotă. Nu-i părea rău de nimic. Paşii lui înaintau grăbiţi. Dacă l-ar întreba cineva încotro se îndreaptă, n-ar şti să spună. Dar e grăbit. Ar vrea să meargă întruna. Să meargă, să umble până la sfârşitul zilelor lui. De departe se aude o melodie din Carmen: Toreadore. Ha, ha, ha. Parcă răsună în junglă hohotele de râs a mii de papagali sălbateci. E convins că Voica a deschis fereastra, că e vocea ei, că-şi bate joc de el „Toreadore.”
Pe bulevard, maşini, tramvaie. Oameni, oameni, oameni. Pentru fiecare e o seară ca oricare alta. Soarele o să răsară mâine ca de obicei. Şi totul va continua, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat în seara asta. Nimic.
Lui Victor i se pare că de răsăritul soarelui îl desparte acum o noapte fără sfârşit. Că în noaptea asta trebuie să piară lumea amintirilor şi umilinţelor lui.
Nu mai ştia pe unde se află când auzi o tuse care venea de departe. Numai pe Barotă îl poţi auzi de la distanţe uriaşe. Paşii se apropiau. După mersul apăsat, după vocea plină, şi gravă ca un dangăt de clopot, nu putea fi decât el. Alături, cu pasul săltat, un tânăr înalt, uşor adus din spate, cu glasul puţin răguşit, repeziţi vesel, cald. Pasionat:
— Visez o motocicletă cu ataş.
Pe peron, vălmăşeală de lume, bagaje. Unde pleca fiecare? Unde se duceau toţi aceşti oameni cu boccele, valize, lăzi şi rucsacuri? El n-avea în mână decât un plic alb şi în suflet o teamă nemărturisită.
Cu un tremur scurt, al mâinii lăsă să alunece plicul în cutia de scrisori. O locomotivă se pregătea să plece, marţială, grea, conştientă parcă de marea ei menire. Lumea se agita, se grăbea, alerga. Fiecare spunea ceva. Striga: să-mi scrii, îşi lua rămas bun de la cineva. „Să-mi scrii.” Fiecare avea rude, prieteni. Pe el nU-1 conducea nimeni. „Să-mi scrii.” „Am să scriu. Nu sunt sigur dacă am sau nu talent, dar am ceva de spus – şi e poate acelaşi lucru.”
EPILOG.
Lungă plimbare cu Victor până la capătul digului.
— Dacă aş fi pictor, aş picta numai marea. Poate într-o viaţă întreagă, într-o sută de tablouri, aş fi în stare să redau schimbările prin care a trecut de când am pornit împreună. Aţi văzut cum sorbea soarele, cum se juca cu razele lui? Pe urmă s-a întristat. Acum începe să sufere, sângerează. Vedeţi acolo spre Doi Mai? Într-o zi am pornit pe malul mării şi am mers până la Vama Veche, convins că am s-o întâlnesc, dar m-au oprit grănicerii. M-au întrebat ce caut. Le-am spus că sunt îndrăgostit. „Caut o fată. O cheamă Voica.” Nu m-au crezut.
— Sfârşitul Artemizei a fost aşa cum l-ai descris?
— Când coboram scările, am auzit un strigăt. M-am întors. Capul Artemizei zăcea pe pernă, respiraţia îi era grea. M-am apropiat de ea. „Victor, uite bastonul. Du-te dincolo şi dă-i afară pe toţi.” „Mă duc să chem un doctor.” „N-am nevoie. Cu bastonul întins arăta spre Clemansa: Uite doctorul meu. M-a vindecat. Mă simt bine. Pleacă, băiete, nu te sinchisi de mine. De nimeni. Fugi mâncând pământul. Îţi dau bani, uite-acolo în sertar. Ia tot.” „N-am nevoie de nimic.” „Cu nimic n-ajungi departe. Şi tu trebuie să ajungi departe. Fugi. Hai, repede. Las-o pe Voica, las-o să înveţe. Când o să fie pe picioarele ei şi tu pe picioarele tale. Atunci. Dacă nu. Apă de ploaie.” Se făcuse frig.
— Să căutăm o cârciumă – mi-a propus Victor. Poate la Cazino, dacă nu s-a închis.
Întunericul venea parcă din adâncurile mării şi punea stăpânire pe mare, pe plajă, pe dig. Mergeam alături, tăcuţi. Cazinoul era închis, dar pe terasa acoperită eram la adăpost. Ospătarul îl cunoştea pe Victor. Ne-a propus o ţuică fiartă.
— Şi plicul pe care l-ai lăsat să alunece în cutia de scrisori, în gară.
— Era pentru Voica. Pe patru pagini – numele ei.
— S-ar zice că o anumită ciudă te împiedică să-i dai viaţă.
— Dar mă ajută să scriu. Facit indignatio versum. Am avut naivitatea sau îngâmfarea să cred că voi fi un Pigmalion şi am dat de o personalitate puternică, rebelă. Voica ştia foarte bine ce vrea şi unde trebuie să ajungă. Nimic nu trebuia să-i stea în cale, nimeni.
— Încercai mereu s-o şochezi. De ce?
— Ca să mă răzbun sau să-l răzbun pe tata. Ne-am îndrăgostit de femei care nu ştiu să iubească. Vor să ne ţină în lesă. Noi ne smucim. Nu suportăm lesa. Vor să fie iubite şi să rămâie libere. Când îşi dau seama că se îndrăgostesc, nu ne iartă. Sunt prea independente, prea lucide. Aici, la mare, o fată, ca să se răzbune, mă înşela cu un cocoşat. Era înaltă, statuară. Venus din Milo, dar cu superbe braţe. Furios că se afişa cu el, i-am zvârlit în faţă cuvinte grele. Dar ea, cu un zâmbet calm, m-a-ntrebat: „Care e diferenţa dintre voi? El e pe dinafară, cum eşti tu pe dinăuntru.” Cred că şi Voica mi-a dibuit cocoaşa. Şi s-a apărat. S-a cabrat, mi-a scăpat. Poate de aceea o iubesc. Sunt femei pe care le iubim toată viaţa. Nu, o viaţă nu ajunge. Poate că tata continuă prin mine s-o iubească pe doctoriţa lui. Ştiu ce gândiţi: „E nebun”. „Ah, dacă aş putea să pun pe cap boneta de nebun – il berezo a sognali – spune eroul lui Pirandello; şi să alerg pe străzi, să intru în case strigând fiecăruia adevărul! Cum puteţi să ştiţi, doamnă, de ce un om a furat, altul e asasin şi de ce al treilea – nu prea frumos şi pe deasupra sărac – a acceptat să împartă dragostea soţiei lui cu altul bogat, tânăr, frumos, dacă nevasta îl tratează cu respect şi se ascunde cu grijă de oameni! Rana sângerează, dar nimeni n-a văzut-o.” Dar, la urma urmei, eu n-am asasinat, nici n-am furat! Repetam fraze din cărţi, traduceam versurile lui Apollinaire şi le ofeream Voicăi fără să citez autorul. „Am în noaptea asta/O inimă în care vidul/A săpat, s-a instalat/S-ar zice că în vidul ăsta cad mereu/Fără să dau de fund/Şi că nu-i nimic de care să mă agăţ/Din fericire numai în seara asta/În celelalte mă agăţ de tine/Imaginând frumuseţea ta/Pentru a o ridica extaziat deasupra universului.” Versurile lui Apollinaire exprimau atât de bine ce aş fi vrut să-i spun, încât o lăsam să creadă că sunt ale mele. Dar nu le aşterneam pe hârtie, nu le publicam, i le şopteam şi voiam să-i citesc în ochi admiraţia. Da, am iubit-o pe Voica şi mi se pare nefiresc să vorbesc despre ea la trecut. Dar am iubit-o, eu aşa cum sunt şi nu cum ar fi vrut să fiu. „Cum ar fi vrut?” „- Nici tu nu eşti Jeanne Hébuterne!” i-am spus odată. „- Jeanne? M-a întrebat Voica. Era frumoasă? Ai iubit-o?” „- Era aşa cum am visat-o.” „- Şi ea?” „- Ea l-a iubit pe Modigliani.” Voica nu ştia cine e Modigliani. „Un mare pictor şi un mare beţiv, i-am spus. Se droga, o bătea. Dar Jeanne „pură şi blondă ca o madonă de Rafael„ îl urma peste tot. „Amanţi pătimaşi cu înfăţişarea unor eterni logodnici„31 Au hotărât să moară împreună. Şi, fiindcă n-au reuşit, el a fost dus la spital şi a murit acolo; ea s-a aruncat pe fereastră. Era într-a noua lună.” Voica mă asculta cu ochi sticloşi. Parcă erau lacrimi îngheţate.
— Ai revăzut-o pe Voica?
— Acum un an. Eu turnam asfaltul pe litoral, Voica venise la Festivalul Filmului de la Mamaia. A trecut pe lângă mine într-un grup de tineri. Nu m-a recunoscut.
Era frumoasă, elegantă, cu o pălărie mare de pai, eu în salopetă murdară. Seara am căutat-o prin toate restaurantele. În cele din urmă am găsit-o cu aceiaşi prieteni. M-am aşezat la o masă alături. Nu voiam să pierd un cuvânt. Nimeni nu mă băga în seamă. În atenţia tuturor era Voica. Altfel îmbrăcată, altfel regizată. Râdea. „De câte ori trenul se pune în mişcare, Tudor mă cere de nevastă. De data asta am strigat: „Da!„ Sper că m-a auzit.” „Ai să te răzgândeşti, Voica!” – am spus de la masa vecină. Toţi au întors capul către mine, miraţi, de parcă aş fi fost un surdomut care a căpătat grai. Am plecat fără să spun un cuvânt. Am hoinărit toată noaptea. Plaja era pustie ca un deşert. Marea, neliniştită, parcă aştepta. O aştepta pe Voica. Soarele nu vroia să răsară. O aştepta. Atunci, de undeva de departe, ca un fluture imens a venit cu braţele deschise, uşoară de parcă nu atingea pământul. Am alergat spre ea. Când mâinile noastre s-au atins, s-a ivit la orizont geana de foc. Emoţionaţi şi tăcuţi, urmăream cum se urcă pe cer, treptat, segmentul încins, cum devine glob de jeratec. Ochii ei măriţi mă întrebau dacă o mai iubesc, buzele ei şopteau: „Eu nu sunt Jeanne”. I-am spus: „Nu mai vreau să văd răsăritul soarelui fără tine, Voica, rămâi cu mine”. Voica zâmbea trist: „Eu nu sunt Jeanne”. Nu găseam cuvinte, nu găseam argumente ca s-o conving să rămână.
Dacă tac, înseamnă că te iubesc, Jeanne.
Sufăr penitenţa acestui câmp cu violete îngenuncheat, Subt morile de vânt care macină animale, oameni, Hrană pentru ciocul lung al stelelor carnivore, Pe malul mării îmi plimb melancolia ascultând lacrima clopotului verde în adâncul mării.
— Voica, vrei să înotăm departe, departe.
Mi-a cerut s-o iau înainte, că mă va ajunge din urmă. Nu ştiu cât am înaintat, dar când am întors capul am văzut că sunt singur. Marea era imensă, grea, ca şi singurătatea mea. Lacrimile au început să-mi pice pe luciul apei. Am vrut să înot mai departe până la ultima picătură de vlagă şi atunci să dispar. Dar mi-am auzit plânsul. Suna lugubru. Soarele era deasupra mea. Mâine va răsări din nou, m-am gândit: totul va fi la fel cum a fost. Valurile îmi vor aduce la mal hoitul umflat: hrană pentru ciocul lung al stelelor carnivore. Şi dacă nu mi-l aduce, tot una. Ce va dovedi moartea mea? „O moarte care nu dovedeşte nimic.” De câte ori îmi place un titlu, mi-o ia altcineva înainte.
Îl ascultam pe Victor şi căutam să găsesc hotarul dintre ce e bun şi ce e rău în acest personaj, care nu mai ştiam dacă este real sau l-am găsit într-o carte.
— Am găsit un motto pentru cartea mea, mi-a spus însufleţit: For much imaginary was there – „căci multă imaginaţie era acolo!” Shakespeare: The rape of Lucrece.
SFÂRŞIT
1 Marile valori spirituale se întâlnesc (fr.).
2 Voi fi a lui, chiar dacă e sărac şi nu ştie nici măcar unde o să doarmă la noapte, chiar dacă are nevastă, copii şi nu-i mai rămâne pentru mine decât un singur ceas pe săptămână, ca să ne întâlnim într-o cafenea (fr.).
3 Evocând trecutul tulbure/În faţa portretului meu din tinereţe/Şi cu îndoială c-aş putea fi recunoscută/Scriu cu tristeţe: Iată cum am fost!
4 Umor sec (fr.).
5 O cutie cu surprize (fr.)
6 O ştiu din experienţă (fr.).
7 Veveriţă (ung.).
8 Shakespeare. Sonete (engl.).
9 Se descurcă, micuţa Nicole (fr.).
10 Din dragoste şi apă rece (fr.).
11 O singură dată nu e obicei (fr.).
12 Un punct şi gata? (fr.).
13 Un colţ cu trandafiri, în grădină, ca să-şi îngroape iubita (fr.).
14 O carte pe care o împrumuţi e o carte pierdută (fr.).
15 Draga mea, e vântul. (fr.).
16 Ca în frumoasele timpuri vechi (fr.).
17 Mă culcam cu ei (fr.).
18 Ce n-a fost, poate să mai fie (germ.).
19 Cheiul în ceaţă (fr.).
20 Ca fumul unei ţigări (fr.).
21 Mai multă lumină (germ.).
22 Sparkenbroke – roman de Charles Morgan.
23 Poporul e cetatea (engl.).
24 Pace, independenţă şi libertate (engl.).
25 Realitatea în stare pură îţi opreşte inima instantaneu (fr.).
26 Dar despre ce e vorba? (fr.).
27 O femeie din lumea bună nu ştie ce înseamnă pasiunea. (fr.).
28 O să ştiţi atunci ce este lumea bună: o adunare de înşelaţi şi înşelători. (fr.).
29 Expresie franceză: mă plictiseşti.
30 Din mâinile tale curate şi albe (fr.).
31 André Salmon: Viaţa lui Modigliani.
