Capitolul XVII.

Victor se îndrepta fără grabă spre casă. Nu e uşor să suporţi o şedinţă de opt ore şi să pleci cu un vot de blam în spinare. Parcă ar avea o cocoaşă. Poate că e mai bine aşa. S-a spart buba. A curs puroiul. Dar n-a fost uşor. Nu-i uşor să stai cu sufletul la gură, să vezi cum trece atenţia de la unul la altul, cum îţi vine rândul să fii arătat cu degetul. Ai laşitatea să speri că numai tu vei scăpa. Aştepţi o minune când deodată auzi: „Un demagog, un stângist.” Şi cine te arată cu degetul? Cel mai bun prieten. Costache! Da, mi-a fost devotat – trebuie să recunoască Victor – poate prea devotat. Era sigur că toate mi se cuvin, pentru talentul, pentru cultura mea. Credea în cinstea mea sufletească. N-am să uit spaima din ochii lui, când Nicoleta a declarat cu glas tare că trăieşte cu mine! Privirea lui asupra mea. Cred că aşa s-a uitat Cezar când Brutus i-a înfipt pumnalul: „Tu, Victor, tu prietenul meu!”. Credeam că ştie. Şi doar i-am spus. Mă credea beat. Nu-şi închipuia că sunt în stare de o ticăloşie. Şi Victor îşi închipuie că-i povesteşte Artemizei ce s-a întâmplat: La început am fost criticaţi toţi trei că umblăm prin cârciumi, ne îmbătăm. Costache mai ales a fost luat în tărbacă. I se imputa că ascultă anecdote reacţionare, că râde şi face haz de ele. Întrebat dacă ştie că Nicoleta nu e fata unui inginer dispărut pe front, aşa cum declarase ea, ci a unui mare antreprenor de case care a lăsat blocuri neterminate şi a fugit în străinătate cu banii, Costache a spus că nu ştie. Eu ştiam, dar am negat. Centrul atenţiei a trecut, atunci, de la Costache la Nicoleta. A fost chemată să iasă în faţa sălii pline. Cerul era purpuriu. Obrajii ei, la fel. La toate întrebările Nicoleta a răspuns da! A mărturisit fără ruşine că trăieşte cu mine. Costache aştepta să neg. Mi-era milă de el, mi-era ruşine de mine. Costache era singurul om care credea în mine. Ştiam că e cinstit şi o iubeşte pe Nicoleta. Am tăcut. N-aveam ce să spun, n-aveam nici o scuză. M-am liniştit când, cu tot calmul ei aparent, încolţită, şi-a ieşit din sărite şi a mărturisit că mai are legături de dragoste cu alţi doi studenţi. Erau prieteni între ei, şi nu ştia unul de altul. Furioşi că au fost trădaţi, a început fiecare să spună tot ce ştia despre Nicoleta: că urăşte regimul, că umblă prin cârciumi, că vine acasă la mine unde se fac orgii. Costache, întrebat dacă e adevărat, a făcut semn că nu poate vorbi. Buzele îi tremurau fără să poată scoate un cuvânt. Înţelegeam tot ce se întâmplă cu el. Aşteptam să vorbească. „Am fost înşelat în dragostea mea – a spus – în încrederea mea în prietenie. Mi-e foarte greu acum. Dar nici o sancţiune n-o voi socoti prea aspră. Trebuia să ştiu că, de la anumite poezii de sertar, de la anumite anecdote până la ura împotriva regimului e numai un pas. Trebuia să fiu necruţător, să smulg masca de pe feţele astea.” Şi a arătat spre Nicoleta, spre mine. S-a cerut excluderea noastră. M-am uitat în jurul meu şi parcă nu înţelegeam ce se-ntâmplă. Nu ştiam că sunt atât de legat de Costache, că ar putea să mă doară atât! Nu ştiam cum m-am legat de fiecare. Parcă mă aflam în faţa unei prăpăstii şi cineva se pregătea să-mi dea un brânci. Dar cred că în privirea mea era atâta groază şi o rugăminte atât de disperată, încât s-au găsit oameni care mi-au sărit în ajutor, m-au apărat. Au vorbit de talentul meu, de curajul meu, de exigenţa mea artistică, de generozitatea mea. Nu ştiam că sunt atât de iubit, atât de preţuit. „Are talent.” Şi, din felul cum vorbeau despre talentul meu, aflam că am prieteni tocmai în clipa în care-i pierdeam. Mama îmi băgase în cap că numai ea mă iubeşte. M-a împiedicat să cred în ceilalţi, să cred în ceva, să zbor cu propriile mele aripi. Mi le-a frânt de îndată ce am avut un elan. Totuşi, în timpul şedinţei, când cineva a îndrăznit s-o atace, i-a luat apărarea. Şi chiar acum când urca scările, imaginând îngrijorarea ei, se simţi încărcat de afecţiune. Uşa era încuiată. Nu se aştepta. Nu-i nimic, o să treacă pe la Artemiza să-i povestească toate prin câte a trecut. Ea găseşte soluţii în orice împrejurare.

În capul scării, Victor ascultă vociferările din pod. Dar în loc s-o ia la dreapta, spre bucătărie, o ia la stânga, trece prin odaia Clemansei şi dă buzna la Artemiza. Dar se opreşte în prag. Misa vărsa. Clemansa îi ţinea fruntea peste lighean.

„Bătrânele s-au îmbătat! Cum au ajuns în halul ăsta! Trebuie să fi năvălit diverşi nepoţi şi verişori să ciocnească cu ele, şi-au bătut joc!” Furios, trece prin bucătărie, vrea să intre în pod să-i dea afară pe toţi, dar, găsind uşa crăpată, se opreşte, după obiceiul Clemansei.

„Nu se poate!” Victor strânge pleoapele, ca să poată deschide apoi ochii mai bine. Elena, într-o rochie ca flacăra, îmbrăcată peste un combinezon prea scurt, părea, după părerea lui, goală. Un omuleţ agitat, pirpiriu, care – după unele poveşti auzite în casă sau unele fotografii din album, trebuie să fie „generalul”, fostul logodnic al Misei – gesticula şi sărea, ca şi când ar fi fost tras de sfori nevăzute. În mână avea un pantof, pe care-l băga sub nas vărului Basil.

— Daţi-mi voie. Am zis pinteni de argint şi lamă de Saumur. Când zic lamă de Saumur, eu ştiu ce vorbesc.

— Se supără generalul.

— Să bem un pahar pe chestia asta, să ciocnim cu frumoasa Elena.

Dar vărul Basil, fostul cavalerist, părea foarte supărat:

— Mon général, dumneata să te ocupi de istorie şi geografie. Eu, personal, am purtat pinteni de Saumur.

— Daţi-mi voie – se îndârji generalul – pintenul e pinten şi – arătând călcâiul pantofului – are aici, în coadă, o tijă cu o rotiţă, pe când lama.

Dar cavaleristul, bătându-se cu pumnul în piept repeta:

— Pinten, mon général. Eu, personal, am purtat pinteni de Saumur. Şi, ca să fie mai convingător, îşi izbi călcâiele milităreşte şi dădu pe gât paharul cu vin.

— Lamă de Saumur şi pinteni de argint – se răsteşte generalul, şi, ridicând pantoful în aer – ofiţerii ruşi aveau pinteni de aur.

— Şi atunci, mon général – sughiţe vărul Basil – 'mneata pretinzi că eu mint? Şi atunci, 'mneata crezi că eu n-am purtat cizme Chantilly?

Generalul ridică un deget ameninţător.

— Chanteclair! Am zis pinteni de argint şi lamă de Saumur.

Şi, supărat, aruncă pantoful Elenei în aer.

De departe cineva strigă: Banco!

Pe fereastra deschisă intra fără cruţare aerul rece. Artemiza parcă înviase din morţi. Privea ca pe un miracol puzderia de stele şi mirosea cu plăcere rufele curate, proaspăt schimbate şi mâinile spălate cu săpun de lavandă. Dar grija ei în legătură cu Victor revenea dureroasă.

— Spune, Miso, tu crezi că se mărită fără biserică fetele lui Barotă?

— Fără.

— Nuntă fără biserică! Strâmbă din nas Clemansa.

— Fără lăutari să nu fie!

— Mie şi acum îmi pare rău că nu m-am cununat cu Mac la Sfântu Iosif. Să ne cânte orga din Lohengrin.

— Şi fără orgă, crezi că nu-ţi punea coarne?

— Căuta s-o încerce Artemiza. Şi, în gândul ei: „Trebuie să aflu, dacă ştie sau nu. Nu vreau să mor până nu aflu.” Un fel de nerăbdare de a pune ordine în tot ce era nelămurit, un fel de presimţire că evenimentele se precipită nu-i mai dădeau astâmpăr. N-ar şti să spuie ce evenimente. Dar ar vrea să scape de sindrofia din pod, de invitaţii Elenei. Ar vrea să stea de vorbă cu Victor. „Ţiu la el ca la ochii din cap”, îşi mărturiseşte într-un moment de slăbiciune. „Aş vrea să realizeze el visul meu. Aş fi vrut să ajung o mare actriţă, dar prejudecăţile, timpurile mi-au stat în cale. Timpurile s-au schimbat. Lui, nimic nu-i stă în cale. Văd că scrie toată noaptea. Mi-a stilizat sonetele şi a început să le traducă el mai departe. Dar poeziile lui? De ce nu mi le mai citeşte, de ce nu le publică? E veşnic nemulţumit, sceptic. Fuge şi de formule care-l îngrădesc, şi de cele depăşite, de drumuri bătute. Caută. Se caută. Nu-i limpezit sufleteşte. Pentru Costache, fiecare vers tipărit e o victorie. Are fascinaţia prezentului. E sincer în tot ce face. Victor are nostalgia sincerităţii şi un ochi critic necruţător.” Totuşi e convinsă că o să răzbească. Trebuie să stea de vorbă cu Victor, trebuie să-i spuie sau mai bine să-i scrie.

Clemansa stătea ca pe jeratec:

— Miso, m-aş duce să văd.

— Ce să vezi, Clem? Stai aici şi spune-mi de ce mă pândeai într-o seară când mă înapoiam acasă? Stăteai în poartă. Mă aşteptai. De altfel, seară de seară mă pândeai când mă-ntorceam acasă. E mult de-atunci. Dar ia adu-ţi aminte. Şi nu te mai uita la mine aşa. Numai porcul are o privire sticloasă, ca a ta. Se vede că nu cunoaşte adevărata frică. Singura lui frică e că va fi tăiat. Intensitatea din privirea lui e numai lăcomie, dincolo de care urmează o indiferenţă – eu aş numi-o porcină. Dar despre altceva vorbeam. Da, eu mă mutasem aici, voi locuiaţi dincolo, în casa tatei. De ce mă pândeai la poartă, când mă înapoiam de la treburile mele? De ce mă pândeai, de ce stăruiai să vin la voi? Mac pândea şi el la fereastră. De ce mă pândea? De cum mă vedea intrând, se repezea să-mi pună un scaun sub c.

— Vai, Miso, urât mai vorbeşti!

— Lasă asta şi răspunde-mi: de ce eraţi voi în întrecere: „Vrei o cafea, Misico? Uite, am pus de cafea. E gata cafeaua. Vrei un pahar de vin bun? Un coniac. Un măr ionatan?”

Clemansa respiră, în sfârşit, liniştită:

— Miso, ştii, noi te iubeam.

— Bine, bine. Dar chiar aşa, ca să mă pândiţi şi să mă duceţi în casă la voi seară de seară, aproape cu forţa!

— Vezi, Miso, ca să spun drept, noi ne mai şi plictiseam câteodată. Mac se plimba prin casă cu mâinile la spate, eu dădeam pasienţe. Tu ştiai câte-n lună şi în stele. Ne mai dezmorţeai.

— Va să zică asta era.

— Sigur că asta. Tu toate le ştiai, Miso, toate noutăţile. Şi acum tot aşa. Chiar mă gândesc, când tu n-ai să mai fi.

— De ce crezi tu că n-am să mai fiu?

— Fiindcă tu eşti mai mare.

— Răspunde Clemansa serioasă.

Artemiza ar vrea să râdă, dar nu are forţa. Schiţează doar o grimasă.

— Da, ai dreptate, eu sunt mai mare şi, pe deasupra, am icter. Nu-i aşa, Clem, că te gândeşti şi la asta? Parcă aşa a-nceput şi boala lui Mac. Numai că el a acceptat operaţia. N-a ştiut că l-au deschis şi l-au închis. Eu refuz să mă taie.

— Lasă, Miso. Acolo a fost altceva. Şi, vrând să schimbe vorba:

— Ia spune, tu care le ştii pe toate, crezi că ăştia, aşa cum ar fi vecinul de jos, crezi că se mărită fetele lui fără zestre?

„Nu-i proastă soră-mea, e şireată, gândeşte Artemisa, altminteri nu se poate. Toate certurile mele cu Mac aveau loc sub nasul ei, certuri camuflate, bineînţeles. Insulte! Eu, prefăcându-mă că povestesc un proces pe care îl studiam, ajungeam la concluzia că bărbatul e o bestie! El istorisea, chipurile, păţania unui prieten şi ajungea la concluzia că femeia e o târfă! Clemansa dădea pasienţe şi arbitra aceste discuţii. Şi, culmea, ţinea cu femeia, apăra târfa. Ştia că e vorba de mine? Atunci e şi mai ciudat.”

— Ascultă, Clem.

Prin uşa întredeschisă, Victor văzu înşirat pe lada Clemansei grupul eteroclit: cele patru mătuşi de la Cotnari şi scumpa lor nepoată, Armanda.

Vărul Julien, cu figura lui preţioasă, nasul lung, subţire, privirea mioapă cu ochelarii de sticlă groasă, gusta încântat dintr-un pahar de vin. „Delegaţia” vorbea pe diferite voci, dar exact ca din carte, şi precipitat, să nu-şi piardă şirul.

— Conţine alcool etilic, care. Însoţit mai ales în ţările calde. De slabe proporţii de alcool propilic, butilic, aminolic, caproic, etcetera. Explica „Iasca”, cea mai în vârstă şi mai uscată dintre mătuşi.

— Un procentaj foarte variabil de zahăr, albumină, urme de coritină, atât de utile pentru materia cerebrală, completa bondoaca, ducând arătătorul la tâmplă.

Iar a treia, cu vocea piţigăiată:

— De asemenea şi eter oneantic şi eterat, veritabile parfumuri.

Julien, buimăcit, îşi potrivea ochelarii.

— Şi acid carbonic, două grame la litru – adăugă Armanda, cu glasul duios: E contra insensibilităţii mucoasei gastrice. Şi se opune la oxidarea vinului care, când se produce, e fatală buchetului. Şi, văzând că mătuşile nu intervin, încheie curajos, ca la examen:

— Acidul succinic cu glicerina este factorul preponderent în savoarea vinului.

Ameţit şi neştiind cum să scape de erudiţia „delegaţiei”, Julien păru încântat de apariţia unei femei planturoase, gătită cu o capă de vulpi argintii, peste o rochie uzată, înflorată, care-l luă de braţ.

La început, pe Victor îl zăpăci această lume scoasă parcă din naftalină şi adunată la sindrofia din pod. Dar, ca-ntr-un tablou de Breughel, începu să se desluşească treptat fiecare personaj cu individualitatea lui proprie, cu anecdota pe care şi-o amintea. Capul de cal era Yvonne, „domniţa”, cu care maică-sa visa să-l însoare, încă de pe vremea când era ţânc. Bébé Cadum, fiul celui mai mare garaj de automobile – care fusese pe vremuri obez, părea acum ca un sac golit. Dinu Iepureanu, inginerul, semăna cu Harold Lloyd. Lita, nevasta lui, era acea Rachel de care Victor fusese îndrăgostit în copilărie. Porţelanul de Saxa se mai ofilise, dar ochii erau adevărate turcoaze. Lita umbla tot pe vârfuri, gata să danseze un menuet. Spre uimirea lui apăru Nicoleta, cu rochia udă, de parc-ar fi scăpat de la înec. „Cum o fi îndrăznit, după cele ce s-au întâmplat, să vie aici? I-am interzis. Şi mama ştie că i-am interzis. De ce-a poftit-o?” Bébé Cadum o stropea cu un sifon şi ea ţipa excitată. Toţi păreau cu chef, dar nimeni nu era vesel cu adevărat. Lita susţinea că Darius Milhaud e unul din cei şase mari compozitori francezi moderni. Dar „domniţa” părea oripilată. Quelle horreur!

— Dacă-i din familia lui Matei Millo, e văr cu noi – interveni Bébé Cadum, împăciuitor.

Gras, vesel, plin de bani, conducând un Packard altădată, avea mare succes la femei. Judecător la Vidra, îşi încărca maşina cu toţi cei care aveau acelaşi drum, plus o cratiţă de sarmale, câteva sticle de vin şi ultimele anecdote. Se spunea că e generos şi are haz. Acum era şofer de taxi, purta haine prea largi, prea uzate, dar nu-şi pierduse buna dispoziţie. Era tot atât de incult şi amator de fotografii şi anecdote picante.

Lita era fericită că se transmite la radio Le Festin de l'araignée.

Yvonne, ridicând falca, protesta:

— Asta nu-i muzică!

Dinu luă apărarea soţiei sale. Căsătoria lui cu Lita fusese, după aceea a lui Julien cu o infirmieră frumoasă, Angela, a doua mezalianţă în familie.

— E un balet!

— Începu Lita.

— De când vreau să-l aud!

Dar Yvonne, furioasă:

— Uo! Asta-i muzică? Bine că mi l-am adus pe Shelley!

— Şi scoase din buzunar un mic şi elegant volum.

Nicoleta luase sifonul din mâna lui Bébé Cadum, care îi oferea batista şi-i propunea armistiţiu:

— Hai să te şterg pe faţă şi să te pup. pe gât.

Victor înţelegea de ce a fost de-atâtea ori gata s-o strângă de gât, şi-i părea rău că n-a făcut-o.

„După opt ore de şedinţă, şi după tot ce i-au auzit urechile, a venit aici la sindrofie? Costache e distrus şi ea petrece?”

— Cum te descurci cu politica?

— O întreba Julien.

— Cu lozinci din Shakespeare: „The people are the city”23 sau „Peace, freedom and liberty”24. Mi le-a scris tante Mis. Mi-a dat o listă întreagă şi văd că se potriveşte.

Domniţa citea tare din Shelley.

Lita vroia să asculte Festinul.

— De ce n-ai rămas acasă? O repede Yvonne.

— Verişoară, ţi-ai pierdut averea, dar ţâfna şi proasta creştere ţi-au rămas intacte.

În consternarea generală se auzi:

— Banco!

Şi tot atunci apăru şi Elena cu bătrânul Charles-Rodolphe. Victor îl recunoscu după o fotografie din album. Artemiza îl poreclise Bas-joues. El, când era mic, îi spunea Baju. Baju avea capul mare, picioarele scurte şi purta haine după moda lui Schubert, la fel ca în fotografia din album.

Elena, văzând că se îngroaşă gluma, căuta să aplaneze conflictul dintre Lita şi Yvonne, poftindu-i pe toţi la o gustare.

„Delegaţia” începu să împartă salata de boeuf şi să toarne vin în pahare. Victor înghiţea în sec. Îi era sete. I se uscase gura.

Nicoleta flirta cu Julien.

„Femeile astea au inimă de piatră”, gândi Victor. Ar vrea să-i spuie Voicăi povestea toreadorului, dar nu-şi amintea nici titlul cărţii, nici autorul.

— La réalité ŕ l'état pur arręte instantanément le coeur”25, îl cita Julien pe Valéry, ca s-o impresioneze pe Nicoleta.

— Mai schimbă placa, iubitule – interveni Angela, întinzându-i o farfurie bărbatului ei.

La postul lui de observaţie, aşa cum o văzuse de-atâtea ori pe Clemansa – cum de-i luase pe nesimţite obiceiurile?

— Victor asculta şi acumula revolte: E cu putinţă ca nimeni să nu întrebe de el, maică-sa să nu aibă nici o privire spre această uşă unde stă de atâta timp obosit, flămând, însetat? Singura care, din când în când, privea într-acolo, ca o oaie speriată era Armanda, care o ajuta pe Elena, dar ţinea să-i atragă atenţia lui Bébé Cadum că vinul pe care-l dă pe gât nu-i un vin obişnuit, ci trebuie mirosit, savurat, băut cu grijă, degustat:

— Mie mi-e milă de el.

Mătuşile o aprobau dând din cap în acelaşi timp, dar vorbind pe rând:

— Are tinereţe, maturitate, bătrâneţe – spunea tante Eulalie.

— E atent!

— Se auzi glasul gros al mătuşii Amélie.

— E atent!

— Repeta Eugenie cea lungă şi cu glas ascuţit.

Iar Melanie, bondoaca:

— E atent!

— Cine e atent?

— Întreabă Bébé Cadum.

— Vinul!

— Îi răspunde „delegaţia” în cor.

— E atent şi primeşte ecourile vieţii, de acolo de unde se află!

— Spune Armanda, privind spre uşă.

— Din măruntaiele pământului!

— O susţine „Iasca”, pe când surorile ei dădeau din cap.

— În momentul în care viţa înfloreşte, el fierbe acolo, în pivniţă, i se adresa Armanda lui Victor, înecându-se de emoţie.

Bébé Cadum privea năuc spre fiecare din mătuşi şi spre nepoata lor, care continua de dragul lui Victor:

— Când în lumina aurie a toamnei, în podgorii, oamenii culeg strugurii, vinul, jos, în hrube se agită, fierbe.

— Fierbe!

— Aprobară mătuşile.

Lui Victor i se uscase cerul gurii de sete. Vedea cum se duc una după alta sticlele de Cotnar, aconto pentru viile pe care urma să le primească de zestre, dacă s-ar însura cu Armanda şi, furios, îşi dădea seama că nimeni nu se întreabă unde e sărbătoritul. Fiecare îşi urmărea pe cont propriu o idee şi factorul cel mai important părea să fie reminiscenţa.

— Banco!

— Strigă deodată Charles-Rodolphe, apărând în prim-plan, de braţ cu generalul. Unul cu capul prea mare, celălalt ca un şoricel. Dar la fel de semeţi.

— Să nu ne-mpotrivim răului, mon général, să-l stârpim, adică să bem paharul până la fund! Banco! Ţii minte la Monte Carlo, la Casino, ce banco i-am tras?

— Pardon. Pardon, Prinţule. Să nu smulgem viţa cu rădăcină cu tot. Să desfiinţăm beţia, dar să lăsăm via.

Lui Charles-Rodolphe îi tremura mâna în care ţinea paharul.

— Banco!

— Prinţule, să bem Bruderschaft!

O clipă, Victor nu mai auzi decât ciocniri de pahare, de furculiţe şi farfurii. „Domniţa” înfuleca pe nerăsuflate. „E vorace în aspecte placide” – spunea despre ea Artemiza.

În clipa aceea se auzi glasul cristalin al Litei:

— Ia uitaţi-vă cu câtă poftă mănâncă asceta noastră! „Domniţei” îi scăpă furculiţa din mână, ochii ei scăpărară de ciudă şi, ridicând farfuria cu salată de boeuf deasupra capului Litei, era gata s-o pocnească, dar Dinu interveni ia timp, prinzându-i mâna. Charles-Rodolphe întreba cu candoare:

— Mais de quoi s'agit-il? 26

Elena privea în jurul ei cu disperarea unui om care se îneacă şi cere ajutor. Visa de atâta vreme o sindrofie în care să strălucească blazonul ramurii aristocrate a familiei! O sindrofie care să fie şi logodna lui Victor! Şi acum privea împrejur, fără să-nţeleagă ce se-ntâmplă. Ochii ei parcă rugau pe fiecare să nu se supere, şi-i îndemnau să mănânce, să bea. Privirile ei se îndreptau spre uşa întredeschisă, ca şi când de acolo ar fi trebuit să vină ajutorul, dar Victor, într-o fâşie de umbră, rămânea invizibil.

Cavaleristul îi întinse Elenei paharul lui şi-i şopti ceva la ureche. Dar ea răspunse tare, ca pentru toată lumea:

— Une femme bien née ignore la passion.27

Şi, în timp ce unii mâncau şi beau, incidentul dintre Yvonne şi Dinu creştea.

Căutând să împace lucrurile, zăpăcită, Elena întindea mereu o cutie de tinichea „delegaţiei”.

— Prăjituri. Uscături. Serviţi, naşă, serviţi!

— În caz de conflict armat, râdea Bébé Cadum ameţit, eu sunt de partea „Domniţei”.

Vărul Basil căuta şi el să aplaneze incidentul:

— Floretă, stilet sau bâtă?

— La alegere. Cu floreta lupţi, cu stiletul ucizi, cu bâta.

— Au fost invitaţi aici oameni care înţeleg numai de bâtă – îl întrerupse Yvonne. Dacă te bagi în tărâţe, te mănâncă porcii!

Dar Angela, bine proptită pe picioarele ei şi cu mâinile în şolduri:

— Ce vrei să spui, verişoară? Vezi că eu n-am învăţat la Oxford. Eu sunt din Crăcăuani.

Haina de vulpe îi căzu de pe umeri lăsând-o planturoasă, sculpturală, drapată parcă, în rochia cu flori decolorate. Şi, cerându-i parcă socoteală bărbatului ei:

— Asta e lumea mare?! Lumea voastră!

Iar Julien, afectat, graţios şi monden:

— Vous saurez alors ce que c'est que le monde: une réunion de dupes et de fripons.28

— Zi pe româneşte!

— Făcu Angela cu o sinceritate cuceritoare.

Râdeau unii şi alţii dar fără răutate. Numai Elena disperată din pricina proporţiilor pe care le luase incidentul şi căutând să-l acopere, întindea cutia de prăjituri, şi cu toate că numai una din mătuşi era naşa ei, repeta cu glas de papagal:

— Serviţi, naşă, serviţi.

— Le monde înseamnă „lumea bună” – explica Lita, cu ironie. Când nu rezistă fiziceşte, ţâşneşte din ea puroiul.

— Fugi, soro!

— Exclamă Angela, mai mult fiindcă vedea c-o prinde.

Charles-Rodolphe, încântat, ridică paharul cu vin:

— Banco!

— Şi o sărută pe Angela pe obraz, zgomotos, apoi, candid, către Yvonne: Qui est cette petite? Cine-i fetiţa?

De data asta, toată lumea se porni pe râs, numai Yvonne rămase înţepată şi „delegaţia”, nedumerită, pe când Bébé Cadum punea la pick-up un disc. Cavaleristul nu ştia pe cine să invite la dans: pe Yvonne, pe care voia s-o îmbuneze, sau pe Angela, la care râvnea.

— Junona cu braţele albe, hai să dansăm.

Julien privea stăruitor picioarele Nicoletei proptite pe un scaun, şi continua să filosofeze:

— Raţionalitatea omenească faţă de complexitatea vieţii e înrudită cu nevoia oamenilor de a-l face pe Dumnezeu cu barbă.

Nicoleta zvârli paharul.

— La barbe! 29

— Banco!

— Strigă Charles-Rodolphe, aruncând şi el paharul.

— O şedinţă de spiritism!

— Propunea Elena invitaţilor ei.

Faţa parcă îi era văruită. Ochii îi ardeau în cap, buzele erau date cu roşu ostentativ, mărind gura într-o încercare de a o face atrăgătoare. Generalul o invită la dans. Dar Elena ridică un picior, ca să explice că e desculţă. Generalul scoase din buzunar pantoful şi i-l oferi graţios.

— Pinteni de Saumur, lamă de argint.

Victor nu izbuteşte să recunoască în atitudinile dezmăţate ale Elenei pe mama lui. Dacă ar privi cu seninătate şi nu otrăvit de dezamăgiri acumulate, ar vedea în stridenţa Elenei şi în tot ce era ostentativ în purtarea ei, ravagiile pe care le-au făcut, în lungul anilor, vanitatea ei nesatisfăcută, snobismul ei stupid. Dacă n-ar fi fost mereu preocupat de el însuşi, agresiv cu ea, şi-ar fi dat seama că, în ultima vreme, îşi întreţinea o uşoară veselie dând pe gât câte două-trei păhărele de rom şi fredonând La fumée d'une cigarette. „Nu-mi place cum arată maică-ta – spunea Artemiza. Are insomnii rebele, cheltuieşte banii fără rost.” Dar lui nu-i păsa. Nici acum nu bănuieşte disperarea ei: „Unde e Victor”, şi groaza că nu va veni. În mintea ei au început confuziile între ziua teribilă a botezului, când îşi aştepta bărbatul şi clipele astea, când, de ziua fiului ei, lipseşte tocmai el, sărbătoritul. „Nu, Victor n-o să mă facă de râs!” – căuta Elena să-şi dea curaj, dând pe gât ba şampanie, ba vin, în timp ce el, beţivanul, asista, pentru prima dată treaz, la o beţie, şi tot ce vedea îl dezgusta, îl scotea din sărite, îl umilea. De unde să ştie că, în mintea Elenei, Voica Barotă era acum doctoriţa şi să imagineze panica ei, că au fugit împreună, ca atunci la botez.

În sufletul lui Victor dospea nemăsurat indignarea şi dorinţa de a se răzbuna pe Nicoleta. Povestea toreadorului nu-i dădea pace.

Elena o arăta cu degetul pe Lila.

— O să danseze.

— Hai, Salomeea!

— O încuraja Nicoleta. Şi, ridicându-şi poalele rochiei: Dacă nu, dansez eu!

„Iată femeia din pricina căreia am pierdut-o pe Voica, mi-am pierdut cel mai bun prieten şi am luat vot de blam!” scrâşnea Victor.

— Îţi aducem pe tavă capul lui Ioan – băteau din palme unii şi alţii.

— Am nevoie de un voal.

— Cufărul!

— Propuse Nicoleta.

Se încinse mare veselie în jurul ideii de efracţiune a cufărului. „Delegaţia” privea, consternată, dezastrul care se apropia. Armanda, care se prefăcuse că nu-l vede pe Victor, îi cerea acum ajutor.

— Banco!

— Striga Charles-Rodolphe, în semn de aprobare.

— Te-ai ramolit, Prinţule!

— Interveni generalul.

— Aici nu-i Monte Carlo. La sunetul trâmbiţei să aliniem în iambi regimente şi cohorte.

— La asalt, mon général, striga vărul Basil care, până acum, o înghesuise pe „Domniţa” într-un colţ mai întunecat, ca s-o împace.

Victor simţea un gol în stomac. I se învârtea capul şi totuşi continua să fie curios, să audă, să vadă. Niciodată nu şi-a dat seama mai bine ca acum unde se poate ajunge înşirând cuvinte, numai de dragul sonorităţii lor.

Julien amesteca acum resturile de băuturi din diferite sticle în acelaşi pahar, vorbind neîntrerupt:

— După cum amorul adevărat îşi găseşte moartea în însăşi împlinirea lui, tot aşa poezia materializată în trohee, iambi, dactili, spondei înseamnă eşecul inspiraţiei.

Ochelarii îi căzură. Julien care nu-şi lua singur un pahar cu apă (ca să moară cu demnitate) se lăsă jos pe vine, apoi în patru labe, ca să-şi caute ochelarii.

— Sunt un burlac convins – perora cavaleristul. Şi, sughiţând:

— Contra căsătoriei şi înmulţirii. In vino veritas.

Pe Victor începe să-l intereseze felul cum se oglindea în fizionomia celor din jur o frazeologie lipsită de sens.

— Cea mai bună poezie e cea care n-a fost scrisă, şi cel mai frumos amor e cel care aşteaptă toată viaţa – sughiţă Bébé Cadum, ca cetăţeanul turmentat.

— Daţi-mi voie, ori e bună şi nu există, ori nu e bună şi există. Protestă generalul.

— Bravo, generale, de acord: poezia să fie poezie. Cu păsărele şi cu stele – spuse cavaleristul, încântat de el însuşi în cinstea gazdei! Să bem! Unde e frumoasa Elena, şi de ce e gol paharul meu?

— Banco!

Elena, în faţa cufărului, privea cu o curiozitate avidă cum cotrobăiau înăuntru o mulţime de mâini; i se părea că se înmulţesc mâinile şi, la rândul ei, începu să răscolească, să răvăşească, cu lacomă plăcere, în cufărul Clemansei.

„Delegaţia” era prezentă. Una cu ochelari, alta cu face-ŕ-main, una cu pană, alta cu evantai, toate priveau cu oroare, de parcă în faţa lor s-ar fi despuiat un sicriu. Victor privea şi el, ca un sacrilegiu, cufărul deschis.

Nicoleta apăru cu un corset de mătase lucioasă, roz, îmbrăcat peste rochie, alergând ca un cal, în timp ce Julien îi ţinea şireturile ca pe nişte hăţuri. Ea fugea, el, vizitiul, o ţinea de hăţuri şi, ameţit, făceau ocolul podului. Lila, care găsise un şal spaniol, dansa pocnind degetele în chip de castagnete. În clipa aceea se auzi un ţipăt:

— Hoaţo!

Şi Victor o văzu pe Angela trăgând din sânul Yvonnei o superbă dantelă neagră.

— Domniţa„! Ha, ha, ha. „Domniţa„. Ha, ha, ha. Şterpeleşte, „Domniţa”! Ha, ha!

Yvonne îi cerea ajutor lui Bébé Cadum. Julien, ca să fie spiritual, îşi îngroşă vocea şi începu să strige şi să bată din palme, chemând un personaj imaginar:

— Să vie Osman! Osman, taie-i capul! Unde e iataganul, Osman?

Elena priveşte aiurită cum se sfâşie dantela trasă de inimile Yvonnei şi ale Angelei. Şi, în hărmălaia aceea, Armanda, care găsise în cufăr un album, citea ca dintr-o carte de rugăciuni:

Pe aceasta filă, de vreme-mbătrânită.

De-ţi arunci privirea, să nu citeşti, iubită.

— Pardon – o corectă generalul – „să nu citeşti, iubito”!

Palidă, cu faţa transparentă, cu părul galben-decolorat şi ochii de un albastru şters, Armanda continuă cu glasul stins privind spre uşă:

De îţi arunci privirea, să nu citeşti, iubito.

Sunt lacrimile mele.

— Bravo, Ofelia! Hai să dansăm conga.

— Conga.

Toţi începură să cânte, să chiuie, să tropăie. Într-un fel de dans în monom, sunt luate până şi cele patru mătuşi.

— Banco!

„Oare mama va intra şi ea în hora asta?” – se întreabă Victor, înspăimântat. „Nu, nu va îndrăzni.” Simte că n-ar suporta. Atenţia lui o prinde ca un reflector în lumina lui crudă, şi totuşi nu vede că, sub zâmbetul lipit, faţa ei e numai durere. Nu vede şi nu vrea să vadă că firul subţire, hotarul dintre normal şi patologic, s-a rupt, că echilibrul şubred s-a prăbuşit. Nu-şi înţelege partea de vină, lovitura de graţie pe care absenţa lui la această sindrofie i-a dat-o Elenei, şi tot ce-a însemnat pentru ea înjghebarea acestei petreceri.

Fostul cavalerist, imaginându-şi că poartă şi acum pinteni de argint, ca pe vremuri, la Saumur, o prinde zdravăn de şolduri. Ochii lui Victor se întind şi se umflă ca nişte ochi de broască ţestoasă. Face doi paşi. E în faţa mamei lui şi-i zvârle în obraz:

— Târfă!

Cu nervii biciuiţi, cu sufletul strivit, cu buzele strânse ca să-şi stăpânească lacrimile, Victor se pomeni în stradă. Respiră cu nesaţ aerul rece, curat, îşi umflă pieptul ca un însetat. La fereastra lui Barotă, aceeaşi lumină de far.

Se opri, şovăi o clipă, atras şi zăpăcit, ca un fluture. „Până acum am ascultat la uşă, acum să mă uit pe fereastră? Ce Dumnezeu, semăn cu Clemansa? Tocmai cu ea? Nu. Nimic nu mă mai leagă de casa asta, şi de Voica mai puţin ca orice. Toate femeile sunt la fel. Nicoleta, după tot ce s-a-ntâmplat, petrece, dansează, îşi dă poalele peste cap. Neruşinata! Cât despre mama. N-am să mă mai întorc niciodată, niciodată!”

Instinctiv îşi vârî mâna-n buzunar. O sută de lei. „Unde pot să ajung cu o sută de lei? Nu importă. Oriunde. Şi apoi? Şi apoi am să văd. Un lucru e sigur; nu mă mai întorc. Nu mă mai întorc niciodată. Femeile. Toate la fel. Povestea toreadorului? Îşi aminteşte. Este de Hemingway. Dar cum se numeşte? Dacă i-aş spune Voicăi păţania toreadorului m-aş răcori. Ce mai am de pierdut? Când ai pierdut tot, nu mai ai decât de câştigat. Aş vrea să-i văd mutra. Eu, urcându-mă pe fereastră, ea, uluită, înlemnită, obligată să mă asculte. Dar dacă tatăl ei e acasă? Nu-i nimic, spun ce am de spus şi dispar fără nici o explicaţie. O să mă creadă beat? N-au decât să creadă ce vor. Oamenii ăştia gândesc după un model mecanic: „Vine de sus, unde-i mare zaiafet de ziua lui. Festinul păianjenului. Sărbătoritul a băut, s-a-mbătat.„ Ha, ha, ha. Ziua mea! Dac-aş putea, aş râde în hohote. Râsul te eliberează de o agresivitate refulată. Nu ştiu cine a spus-o, dar eu am nevoie acum de torente de râs! Am să fac pe beţivanul. Da, fără nici o introducere, aşa, pe nepusă masă, am să povestesc ce-a păţit toreadorul. Am să strig: Banco! Şi am să plec mai departe. Fetele lui Barotă o să fie sigure că am înnebunit. Habar n-au ce-nseamnă un act gratuit, n-au auzit nici de Raskolnikov, nici de Lafcadio. Şi nici n-au nevoie să audă. Sunt un dobitoc! De ce să-mi pierd vremea? Nu mă mai interesează Voica. Lumea e largă. Hai, Victor, avanti!”

Dar nu făcu nici trei paşi şi, ca o jucărie mecanică împinsă de un arc cu traiectorie scurtă se întoarse. În fâşia de lumină care ajungea până la ei, în cadrul ferestrei, fetele lui Barotă!

Victor îşi pierdu dintr-o dată curajul. Spera într-o nălucire. Ar fi vrut să le vadă dispărând în neant, cu aceeaşi halucinantă iuţeală. Dar ele nu se clinteau. Dimpotrivă, îl priveau curioase şi rele ca nişte pisici siameze.

„Dinadins au pus lumina cu abajurul de metal, aşa, ca să-mi scoată ochii. Dar eu nu sunt un şoarece prins în capcană. Şi am s-o dovedesc.”

— Pot să vă fiu de folos cu ceva? Şi, fiindcă ele tăceau:

— Un toreador – începu pe un ton degajat – se îndrăgosteşte de o femeie şi, ca supremă dovadă a iubirii lui, îi aduce urechea taurului pe care, de dragul ei, l-a răpus.

Geta şi Voica nu se clintesc.

— După câtva timp, la un hotel din Madrid, în sertarul noptierei, lângă o cutie goală de ţigări Chesterfield, a fost găsită urechea taurului. Urechea pentru care toreadorul şi-a primejduit viaţa!

Voica vrea să răspundă. Geta, sucindu-i mâna, o obligă să tacă.

— Se ridică soarele, caută să citeşti, Voica. E un roman de Hemingway.

Voica simţea în mână unghiile Getei care-i porunceau: Taci!

— Aş vrea să ştiu – urmă Victor, cu acelaşi surâs zeflemitor – ce ar fi făcut Voica Barotă?

Voica îşi eliberă mâna din strânsoarea Getei şi, cu acelaşi curaj cu care răspundea tatălui ei când era mică:

— Eu aş fi tăiat urechea toreadorului.

— Asta-ţi seamănă, domnişoară Barotă!

— Surâse Victor, ironic.

— Dar poate n-ai înţeles că aici e vorba de un simbol: urechea taurului era omagiul pe care toreadorul îl aducea femeii iubite.

— Era cruzimea bărbatului – îl întrerupse Voica. Nările îi fremătau, ochii îi scăpărau.

— Urechea taurului e simbolul cruzimii toreadorului. Femeia a fugit mâncând pământul. Ce bine o-nţeleg! Eu aş fi făcut la fel.

Umerii Voicăi se mişcau de parcă ar fi respirat cu umerii. Mânecuţele bufante se umflau. Pupilele se măreau. Parcă era o pisică zbârlită. O pisică mare, gata de atac.

— Nu-nţelegi, Voica, aici e vorba de o dovadă supremă de dragoste. Dragostea unui toreador, nu a unui miner.

— Nu cunosc toreadorii, dar sunt sigură că e mai eroic să lupţi cu un munte de cărbune decât cu viaţa unui animal.

— Şi mai util. Nu-i aşa?

Dar Voica, cu indiscutabila autoritate a tatălui ei, imitându-i calmul, mişcarea sprâncenelor, a nărilor în vânt:

— Da, mai util!

Apoi, către Geta, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat:

— Să închidem fereastra. E frig.